DRUM SPRE RAI

Pe cetina aceea de brad,

Îngerii au așezat lin,

Limba română...

Pentru a fi culeasă,

De Eminescu,

De Alexandri,

De Coșbuc,

Și de alți făcători de iubire...

Pe lângă drumul Arieșului,

Apele au lacrimi,

Căzute din ochii,

Lui Decebal,

Lui Horea,

Lui lui Avram Iancu,

Și a altor deșteptători de demnitate...

La Mânăstirea din Albac,

Clopotul bate ușor,

Spre a nu strica veghea națională,

A sfinților,

A pustnicilor,

A pelerinilor,

Și a altor cetățeni de Patrie Cerească...

Și cum toți au o mamă,

Și cum Dumnezeu se coboară în sufletele celor jertfitori,

România  rămâne,

Să fie,

Acum și pururea,

Rai,

Cer,

și

Pământ de milă. , 

                              

ȘI NU POT SĂ IUBESC FĂRĂ ICOANĂ

Și nu pot să iubesc fără icoană,

Și nu pot ca să fiu un bun creștin,

Și sângele mă mistuie în rană,

Și numai lângă lacrimi eu sunt lin.

Și, da, Măicuța, mi-este tot ce este,

Și crinii lângă ea devin divni,

Și dorul ei îmi este o poveste,

Și ochii din icoane sunt senini.

Și cred în cer, în șansă de iubire,

Și cred în nuferi, în colinzi, în har,

Și cred că mila redevine fire,

Și cred că omul este dar din dar.

Și șterg de praf icoanele mirate,

Și tămâiez cu cântec pe cei sfinți,

Și ochii mei au vreri înlăcrimate,

Și când privesc devin cei mai fierbinți.

Și tot ce am e tot ce este bine,

Un crin din rai, mă cheamă cu suspine.

MI-E DOR (poem prin care vorbesc mai ușor cu sufletul meu)

MI-E DOR

Mi-e dor de clopotul din deal,

Mi-e dor de ia românească,

Mi-e dor de vechiul meu Ardeal,

Mi-e dor de legea strămoșească.

Mi-e dor de sfinții mei străbuni,

Mi-e dor de stânele din munte,

Mi-e dor de macii din cununi,

Mi-e dor să pun spre ceruri punte.

Mi-e dor de tot ce a fost lin,

Mi-e dor de mânăstiri și pace,

Mi-e dor de vorbe fără spini,

Mi-e dor de omul care tace.

Mi-e dor de mama, de cei dragi,

Mi-e dor de tot ce am aproape,

Mi-e dor de pomii plini de fragi,

Mi-e dor de ce-am lăsat departe.

Mi-e dor de crinul din altar,

Mi-e dor de ce-a mai blândă vară.

Mi-e dor de leacul dulce-amar,

Mie-e dor de Dumnezeu și țară.

BUNĂ SEARA TOAMNĂ! 3 POEME DE BLÂNDĂ TOAMNĂ...

Logos de toamnă

Ref:

Lacrimi fără ceas, ce ne-au mai rămas,

Vara, ce poveste veche,

Ochii cei cuminți, ce caută sfinți,

Toamna, nu are pereche.

Logos de toamnă, altă poveste,

Ce o să fie, frunzele dor,

Parcă din ceruri ne vine veste,

Picură lacrimi, picură dor.

Logică toamnă, ca o nălucă,

Se duse vara,  și mi-a rămas,

Un gând de milă, un of de ducă,

Să-mi pun pe munte silnicul pas.

Labilă toamnă, izvor de gânduri,

 Simt o chemare de a fi mai bun,

Ducă- se vechiul în patru vânturi,

Ce-o să rămână, nu o să spun.

Lucidă toamnă, viața mi-e blândă,

Lângă fântână așez un crin,

Și o icoană ce se frământă,

Ochii Măicuței, curați și lini.

(30 AUGUST)

Marie

Dacă Tu ai fi suspinul,

Eu mi-aș face dor Măicuță,

Și ți-aș pune-n prag alinul,

Sus, la Tine-n cămăruță.

Dar cum Tu, ești bucurie,

Zâmbet și fior de pace,

Las nădejdile să fie,

Și cuvânt, și zbor ce tace.

Tu și eu, crinul și lutul,

Iată se-ntâlnesc în lacrimi,

Și așa îți pun sărutul,

Pe Icoană, fără patimi.

( 30 August)

Minune de toamnă

Mi-a căzut pleopa pe lacrimi,

Și-am vrut să-mi rămână visul,

Dar supus de dor și datini,

Mi-a văzut lucind abisul.

Mi-a căzut frunza pe frunte,

Și-a rămas un ceas umilă,

Parcă era gând și punte,

Către cer și către milă.

Mi-a rămas pasul pe cale,

Nu a vrut nicicum să plece,

Parcă s-ar fi dus în jale,

Toamna, când speranța trece.

Și atunci, minune mare,

Vântul s-a lăsat divin,

Și-am simțit ca o mirare,

Cum am devenit un crin.

(30 August)