frunza
Frunză lină între zăpezi,
Stai pe ger de gând și jale,
Către ceruri alb visezi,
Și îți cauți altă cale.
Te-am cules cu palma- jar,
Să nu te mai calce pasul,
Și de-atunci pășesc mai rar,
Mi-e străin de tot orașul.
Ce destin, ce sfânt fior,
Frunza ninsă de splendoare,
Să-mi devină leac și dor,
Paradox de remușcare.
Vine iarna, da, e greu,
Știu că frunzele se pleacă,
Dar prin ele, Dumnezeu,
Va dori mereu să treacă.
Și apoi, ce blând mister,
Ca un duh ce se frământă,
El va mângâia stingher,
Palma mea de dor plăpândă.
miroase a iarnă
Miroase a iarnă, a fulg și a suflet,
Respir inocent-oportun,
Vreau iarna să-mi fie un flutur pe cuget,
Mirosul să-mi fie străbun.
Miros o ninsoare, și simt parcă lemnul,
Cabanei de zahăr și zbor,
Din coșuri de casă ieșind oxigenul,
Poveștilor calde de
dor.
Și patul miroase a lacrimi de pace,
Un înger veghează stingher,
Eu dorm, dar el simte, poftește și tace,
Aceeași iubire de cer.
Miroase a iarnă, a seri de splendoare,
Cu focul în vetre nestins,
Mi-e bine, mi-e milă, și parcă mă doare,
Că peste splendoare a nins.
