BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

4 aprilie 2013

OCHII PĂRINTELUI ARSENIE ȘI NERUȘINEA OCHILOR NOȘTRII


  Ochii Părintelui Arsenie erau nefirești. Părintele purta o pereche de ochelari fumurii și de după geamul sticlei răzbăteau două raze subțiri, ca niște funii de lumină. Părintele Petru se uita nedumerit, de fapt îl vedea pentru prima dată pe Părintele Arsenie, despre care auzise multe lucruri extraordinare. Venise cu entuziasm ca să îi ceară sfat de viață și de pastorație. Acum, părintele stătea chiar în fața sa, coborând ușor de pe schela bisericii din Drăgănescu, și îl privea zâmbind și cu oarecare interes pe tânărul de 26 de ani, numit Petru Vamvulescu. Și intuindu-i uimirea, Părintele Arsenie i s-a adresat în felul următor:
-          -Bine ai venit, Petre!
Din uimire în uimire, Părintele Petru nu se putea dezmetici, auzindu-se strigat pe nume, și tocmai ar fi mai dorit ca să aduge ceva. Dar Părintele Arsenie i-a retezat scurt gândurile și vorba, spunându-i:
-          - De ce zici așa Petre: Doamne, ce ochi minunați are Părintele Arsenie? Uite sunt ochi ca și ochii tăi...
PĂRINTELE PETRU VAMVULESCU
Apoi și-a luat ochelarii jos de la ochi. Funiile de lumină dispăruseră dar evenimentul nu putea să dispară de acum încolo niciodată. Căci ceea ce văzuse Părintele Petru, cu câteva clipe înainte, nu putea fi o iluzie, ci purul adevăr. Din ochii Părintelui Arsenie ieșeau lumini scânteietoare, poate chiar lumina taborică, despre care vorbesc atât de mult teologii isihaști. Erau ochi de dincolo de lume, ochi prin care Dumnezeu ne trimitea speranța.
   Ce întâmplare deosebită. Și mă gândesc acum numai și numai la drama ochilor noștrii, a noastră, a celor care nu mai avem puterea de a pătrunde dincolo de cristalinul spălăcit al aproapelui. Căci, se simte această dramă, a omului contemporan, a omului din proximitatea noastră i-a dispărut puterea vederii luminoase și a admirației blânde. Avem cu toții ochi trișiti, ochi obosiți și încercănați de patimi.
   Să luăm exemplul celor care nu se mai bucură de vederea faptelor bune ale aproapelui. Nu vedeți, frații mei, că atenția noastră este îndreptată numai și numai spre greșelile celor din jurul nostru. Atenți la can-can-uri, la senzaționalul unor fărădelegi, la păcate. Ochii noștrii parcă stau la pândă, ca leul în tufișurile junglei. De abia așteptăm ca un V.I.P., ca un politician, sau ca un episcop să greșească, că ne-am și apucat de bârfă, de transmiterea la „tot satul” a scăpărilor acestora. Ne vindem ieftin demnitatea. Suntem bolnavi cu toții, chiar dacă ne numim creștini, teologi, maici, călugări, preoți. Ne-am amestecat cu veacul, cu mizeriile lumii și doar pentru acestea mai avem ochi de privit.

Ce ne lipsește? Nu știu, dar poate rușinea, căci în rest sunt sigur că le avem pe "toate"...