BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

19 aprilie 2013

poezie de vineri


Destin

Ce o să fie, ce o să fim,
Poate doar fluturi, cine mai știe?!
Zborul e altfel,
Zborul e lin,
Pleacă din lacrimi spre veșnicie.

Plâng și e bine, și e duios,
Cine mai șterge lacrima sfântă,
Tu mi-ai dat mila,
Dorul, pământul.
Din Tine, Doamne, sunt omenos,
 

Uite, ce viață, mor câte-un pic,
Azi nu mai este,
Mâine se duce,
Și din speranță mă tot ridic,
Pe câte-o vorbă,
Pe câte-o cruce...

9 aprilie 2013

AMINTIRI-AMINTIRI-AMINTIRI



PĂRINTELE NICODIM BUJOR, UNGURII ȘI MIHAI VITEAZUL


          Sfântul se uita spre ușă. Am intrat în chilie sfioși. Pe ușă citisem: MONAHUL NICODIM. 

Salutăm cu iubire și deodată rămânem surprinși de cele două scântei din ochii părintelui. Vorbea blând, liniștit și aproape încet. Veneam de la Părintele Adrian, de la Biserica Mihai Vodă, și iată ce auzim:
-         Bat clopotele la Mihai Vodă!!!
Uimiți ne întrebam în gând de unde știa Părintele Nicodim, că am fost la Biserica Mihai Vodă. Am răspuns imediat cu entuziasm:
-         Bat încă pentru neamul românesc. Noi mergem și cântăm pentru neam. Și pentru voievodul Mihai Vitezul.
Părintele a fixat ochii spre tavanul chiliei și apoi a întors privirea spre noi adăugând:
-         Ar fi putut să fie canonizat. S-a opus un episcop, spunând că ar fi avut o legătură cu o unguroaică.
         - Dar e sfânt părinte?
     - E sfânt!
          - Și Eminescu?
          - L-am văzut în rai. Mi s-a arătat într-o noapte. Părintele Galeriu i-a scris și un acatist. O ce frumos! Galeriu juca în tinerețe într-o piesă de teatru. El a avut rolul necuratului. Trebuia să-l joace pe acesta. Și-a pus două becuri în loc de coarne. A fost extraordinar.
         -  De nota 10?
         - 10! Daa, 10! Ce mai e pe la Sibiu? Ce mai face Mitropolitul Plămădeală?
         - S-a mutat de câțiva ani la cer.
        -  Daa, mă tem că ungurii ne vor lua Ardealul?
         - Chiar așa părinte? De ce?
         - Pentru că suntem un neam de amorțiți.
         - Trăim din zvâcniri...
         - Daaa...
Apoi părintele ne-a privit din nou cu milă, după care a am simțit o stare de incredibilă bucurie. Iar astăzi, mai mult ca oricând mă gândesc la aceste momente sublime și pline de semnificație. Au fost clipe de testament moral, de profeție și de luare aminte la faptul că bunătatea este primordială pentru orice creștin. De aceea, chiar acum scriind cu emoție, cristalinul mi se umple de lacrimi și îndrăznesc a spune: Nimic nu a fost în zadar!





- Părinte, Părinte am lacrima grea,
Așeaz-o la tine pe ochi să nu moară...
- Copile, copilă, e lacrima mea,
Chiar eu am născut-o, din milă amară.

- Părinte, Părinte, mi-e dor de cei duși,
De sfinți voievozi și poeți de lumină.
- Copile, copilă, pe inimi stau cruci
Și eu v-am lăsat o povară senină.

- Părinte, Părinte, de ce ne iubești,
Nu vezi că e greu să purtăm legământul?
- Copile, copilă, sunt lacrimi cerești,
Iubirea e lege și-și vrea crezământul.

- Părinte, Părinte, noi suntem din lut,
Mereu câte-un vifor ne rupe veșmântul.
- Copile, copilă, nimic nu-i pierdut,
Cât vremi de ninsoare n-astupă pământul.

                      - Părinte, Părinte și țării-e mult,                           
Cu-atâtea imperii ce vin cu urgie.
- Copile, copilă, nu este trecut,
Prezentul vă-ndeamnă ca luptă să fie.





4 aprilie 2013

OCHII PĂRINTELUI ARSENIE ȘI NERUȘINEA OCHILOR NOȘTRII


  Ochii Părintelui Arsenie erau nefirești. Părintele purta o pereche de ochelari fumurii și de după geamul sticlei răzbăteau două raze subțiri, ca niște funii de lumină. Părintele Petru se uita nedumerit, de fapt îl vedea pentru prima dată pe Părintele Arsenie, despre care auzise multe lucruri extraordinare. Venise cu entuziasm ca să îi ceară sfat de viață și de pastorație. Acum, părintele stătea chiar în fața sa, coborând ușor de pe schela bisericii din Drăgănescu, și îl privea zâmbind și cu oarecare interes pe tânărul de 26 de ani, numit Petru Vamvulescu. Și intuindu-i uimirea, Părintele Arsenie i s-a adresat în felul următor:
-          -Bine ai venit, Petre!
Din uimire în uimire, Părintele Petru nu se putea dezmetici, auzindu-se strigat pe nume, și tocmai ar fi mai dorit ca să aduge ceva. Dar Părintele Arsenie i-a retezat scurt gândurile și vorba, spunându-i:
-          - De ce zici așa Petre: Doamne, ce ochi minunați are Părintele Arsenie? Uite sunt ochi ca și ochii tăi...
PĂRINTELE PETRU VAMVULESCU
Apoi și-a luat ochelarii jos de la ochi. Funiile de lumină dispăruseră dar evenimentul nu putea să dispară de acum încolo niciodată. Căci ceea ce văzuse Părintele Petru, cu câteva clipe înainte, nu putea fi o iluzie, ci purul adevăr. Din ochii Părintelui Arsenie ieșeau lumini scânteietoare, poate chiar lumina taborică, despre care vorbesc atât de mult teologii isihaști. Erau ochi de dincolo de lume, ochi prin care Dumnezeu ne trimitea speranța.
   Ce întâmplare deosebită. Și mă gândesc acum numai și numai la drama ochilor noștrii, a noastră, a celor care nu mai avem puterea de a pătrunde dincolo de cristalinul spălăcit al aproapelui. Căci, se simte această dramă, a omului contemporan, a omului din proximitatea noastră i-a dispărut puterea vederii luminoase și a admirației blânde. Avem cu toții ochi trișiti, ochi obosiți și încercănați de patimi.
   Să luăm exemplul celor care nu se mai bucură de vederea faptelor bune ale aproapelui. Nu vedeți, frații mei, că atenția noastră este îndreptată numai și numai spre greșelile celor din jurul nostru. Atenți la can-can-uri, la senzaționalul unor fărădelegi, la păcate. Ochii noștrii parcă stau la pândă, ca leul în tufișurile junglei. De abia așteptăm ca un V.I.P., ca un politician, sau ca un episcop să greșească, că ne-am și apucat de bârfă, de transmiterea la „tot satul” a scăpărilor acestora. Ne vindem ieftin demnitatea. Suntem bolnavi cu toții, chiar dacă ne numim creștini, teologi, maici, călugări, preoți. Ne-am amestecat cu veacul, cu mizeriile lumii și doar pentru acestea mai avem ochi de privit.

Ce ne lipsește? Nu știu, dar poate rușinea, căci în rest sunt sigur că le avem pe "toate"...
  

3 aprilie 2013

DE LA BOALA TRISTEȚII LA LACTOZA DIN BISCUITE


De ceva vreme, de luni până miercuri, alcătuiesc o mică rubrică la Radio Trinitas, intitulată Cuvânt Bun. Într-o lume, deopotrivă a blazării și a lâncezirii intelectuale, patimă de care mă simt și eu posedat,  am profitat de această blândă oportunitate radiofonică ca să mă apuc din nou de citit prin cărți frumoase. Cu alte cuvinte m-am reîntors în lumea mea, între cuvinte înțelepte și oameni minunați.  Astfel, am ajuns din nou și la o carte memorabilă a Mitropolitului Antonie Plămădeală intitulată: TRADIȚIE ȘI LIBERTATE ÎN SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ. Până aici nimic deosebit la prima vedere, dar parcurgând paginile lucrării și inspirându-mă cu interes pentru a găsi câteva puncte de vedere sau teme pentru alcătuirea periplului meu radiofonic am dat de câteva probleme majore ale vieții de practicant ortodox, pe care, cu îngăduința dumneavoastră vreau să vi le sugerez și aici. Astfel:
RATAREA PAISIANISMULUI
1          
         Mai toate paginile cărții se duc spre o unică concluzie: Ortodoxul dacă nu e pragmatic își pierde harul! La fel și călugărul, și mireanul, și oricine, dacă nu stăruie în fapte, în muncă fizică sau intelectuală, și își rezumă viața doar la facerea de mari proiecte, sau la atingerea unor piscuri semețe de rugăciune, cade din așezarea sa, mergând până la limitele deznădejdii. În fapt, românii au ratat copierea și aplicarea în practică a oricărui proiect monastic atonit sau rus, vezi cazul paisianismului de la Mânăstirea Neamțu, atunci când Sfântul Paisie Velicicovski a încercat să introducă o viață contemplativă 100%. Sistemul a ținut doar până la moartea sfântului, apoi s-a revenit la principiul ORA ET LABORA, în traducere roagă-te și muncește.

AKEDIA ȘI REFUZUL MUNCII
                Foarte mulți creștini (mireni și monahi) care au refuzat și refuză "cu argumente" MUNCA de fiecare zi, sau un orar de viață bine alcătuit, preferând o viață spirituală totală, și motivând că desfășurarea vreunei activități le-ar reduce capacitățile de înălțare duhovnciească, au ajuns până la urmă ca să cadă în deznădejde și să se confrunte cu serioase probleme psihice. Să devină problematici pentru duhovnici și pentru semenii din jurul lor. Să fie chiar intransigenți în iluziile lor, lipsiți de maleabilitate la orice sfat venit din afară, să se frustreze din nimicuri și să nu mai dea nici un sens existenței. 
Astfel Mitropolitul concluzionează:
 CEI CE NU MUNCESC PĂCĂTUIESC ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT! 
         Și prin aceasta arată că suferă de o boală incurabilă.  Aici la loc de frunte este AKEDIA, un fel de patimă a tristeții și a amărăciunii sufletului. Un astfel de creștin refuză orice ajutor extern, până și cel al duhovnicului. Este un obsesiv al scopurilor sale, să fie sfânt, să fie rupt total de orice zgomot și agitație , să nu se confrunte și amestece cu lumea, deci să nu muncească - spune Mitropolitul Antonie, care continuă să-l descrie ca un om care se izolează de lume, dar în același timp are pretenția ca lumea să fie corectă și să-i aducă PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE la căpătâi. 

   El, de cele mai multe ori, își discreditează chiar și obștea care muncește pentru pâinea sa. La toți le găsește un cusur, o patimă, o deșertăciune. La toți, cei care îi spun adevărul. Un astfel de frate trece ușor de la pietate, la mânie și apoi la deznădejde. I se pare că numai el este bolnav și ales să nu facă nimic, toți ceilalți fiind obligați să muncească și să se amestece cu păcătoșii. În numele unor așa zise pretenții sfinte, un astfel de călugăr, de pildă, ajunge să rătăcească cu mintea, deși, până la urmă el nu este decât un leneș care se complace fericit în rânduiala sa.

 Mitropolitul vorbește și de un fel de șmecherie și lipsă de fair-play al unor astfel de viețuitori, pe care i-a întâlnit adeseori la Mânăstirea Slatina sau Sihăstria. Erau acolo doar pentru a fi mustrători de frați, se fericeau în fața propriei conștiințe că au scăpat de patimi lumești (desfrâu, beție, petreceri), dar de fapt erau niște impostori leneși și plini de neorânduială.

REVENIREA LA CERNICANISM ȘI PATIMA ROMÂNILOR
3         Principiul ROAGĂ-TE ȘI MUNCEȘTE a fost bine statornicit de starețul Gheorghe de la Cernica. El a fost un vizionar prin excelență, care a știut că românului nu trebuie să îi aplici sisteme monastice strict-contemplative, căci românul, prin natura sa devine mai mult distructiv atunci când este rupt de muncă. Munca îi strunește românului iluzia că ar putea fi un sfânt mai înainte de vreme. Pentru că, noi, românii în natura noastră avem sentimentul exagerării și al triumfului mai înainte de vreme. Devenim lesne euforici, și ne plafonăm înainte de termen. Nu ducem nici un lucru la bun sfârșit. Ne mulțumim cu FĂRÂMITURILE DE LA MASA VECINILOR, și prin aceasta avem pretenția că suntem niște modești. Fals însă și mai mult, înșelare extraordinar de vicleană venită de la cel rău.
4        
                   Numai munca ne scoate din amărăciuni. Până la realizarea unor proiecte fastuoase, cum ar fi sfințenia sau altceva, e cazul să ne strunim trupul prin muncă și mai ales mintea prin ocupații intelectuale. Astfel Sfântul Calinic, punând în aplicare pe deplin măsura Starețului Gheorghe, a împărțit în mânăstiri ascultările. Cei cu plăcerea de a scrie au fost rânduiți la bibliotecă, ceilalți, mai puțin dornici de lectură, la muncile auxiliare din mânăstire (bucătărie, grajduri, biserică, primirea străinilor, etc). Dar nimeni nu a rămas de capul lui. Astfel, s-au evitat cazurile de akedie și alte boli psihice, de genul ANGELISMULUI, DEZNĂDEJDII SAU VIZIONARISMULUI (arătări prin vise ale dracilor, care iau chip de sfinți și aduc așa-zise mesaje de dincolo de lume).
CONCLUZII AMARE:
   În această perioadă a postului, ideea pe care o acreditează unii că a mânca o bucată de biscuite cu să zicem ceva LACTOZĂ e mare păcat, și că prin aceasta omul ar fi un trădător numai bun de biciul lui Dumnezeu, ar trebui să ne arate mai degrabă cât suntem de ridicoli și vorba Mitropolitului Antonie, "șmecheri" în același timp. Înfierând slăbiciuni umane, poate chiar ,trupești, dar punând sub obroc năravuri sufletești pline și mai mari, nu facem decât să ne asemănăm pompierilor care sting focul dintr-o sobă și lasă de izbeliște pădurile aprinse de vâlvătaie...