Și mi-am cerut iertare și nu doream să mint,
Te-am scos pe ușă afară, o Doamne, ce poveste,
Și-abia la spartul nopții am început să simt,
Singurătatea celui ce vrea și nu iubește.
Mi-a fost mai greu la ziuă, pe unde s-o apuc,
Fără icoana vieții, fără puțină milă,
Orbecăiam prin stele, și nu știam să-mi duc,
Povara de lumină și lacrima de silă.
Da, fiul rătăcirii, leprosul fără leac,
Netrebnicul ce-ndură și nu se liniștește,
Potirul de speranță ce s-a vărsat prin veac,
Ființa nenuntită ce plata și-o primește.
Acela eram însumi, acela eram eu,
Când într-o veghe lungă, mi-a amorțit simțirea,
Și-acum îți cer iertare, doar Ție, Dumnezeu
Și-ți spun dintr-o suflare: Tu singur mi-ești iubirea!
