BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

28 februarie 2013

ADIO IARNĂ!... E PRIMĂVARĂ!


ADIO IARNĂ

Ce vrei tu iarnă, ce vrei din mine,
Du-te departe, la eschimoşi,
Mie cu soare îmi e mai bine
Şi lângă codrii verzi şi frumoşi.

Prea multe lacrimi, schiuri lucioase,
Care alunecă peste obraz,
Aş vrea petale sârguincioase
Şi o speranţă plină de haz.

Cum poţi sta rece, când vezi că omul,
Dacă îngheaţă nu e nimic,
El arde simplu ca şi atomul
Şi moare zilnic câte un pic.

Nu ştii ce-i dorul, iarnă stingheră,
Ca un sihastru mergi prin abis.
De-ai fi perenă sau efemeră...
Nu te vreau iarnă, prefer un vis.

Lasă-mă în pace, pleacă căci vine,
Solarul vieţii să mă preia,
Adio iarnă, plec de la tine,
Cu primăvara care mă vrea.



26 februarie 2013

IARNA SE SFÂRŞEŞEŞTE...


Mi-e teamă că trece iarna. Mi-e teamă că vine primăvară. Şi sunt atât de nesigur şi de  stingher în gesturile mele. Vai, a trecut iarna şi nu am fost pe nicio sanie, pe nicio pârtie, anchilozat de atâtea probleme, de atâtea nedumeriri. Într-o iarnă în care am murit şi am înviat laolaltă cu ninsoarea şi cu atâtea posibile necazuri şi imposibile bucurii.
Ar fi putut să-mi fie mai greu în această iarnă. Dar a fost atât cât a vrut Dumnezeu. Şi încă supravieţuiesc, şi mă arăt lumii, aşa cum lumea vrea să mă perceapă. Deşi, atât de mult îmi doresc o sanie, o pârtie de zăpadă şi să fiu copil. Să intru în casă „sloi de zăpadă” şi mama să mă dezmierde sărutându-mă pe frunte, aşa cum era altădată. Un lapte fiert să aburească pe pervazul de la geam şi bunică să întindă aşternuturile, invitându-mă la încă o noapte de magie şi de poveste febrilă.
 

 




POEZIE PENTRU CENACLU: ŞANSA


REFREN:
Asta este şansa noastră,
Dumnezeu şi să iubim,
Nu uitaţi e lupta voastră,
Dacă mâine-o mai să fim.


Vremuri de păgânătate,
Certuri peste tot în lume,
Cine oare să ne ajute?
Cine oare să ne îndrume?

Nu găsim alte poveţe,
Decât cum să stăm în ceaţă,
Cine oare să ne înveţe?
Drumul spre o nouă viaţă?


Ocultismul ne doboară,
Ne trimite ce e greu,
Oare pentru a câta oară,
Ne lăsăm de Dumnezeu?

La televizor minciună,
DNA-uri, foc şi fum,
Oare răii pot să spună,
Ce e drept şi ce e bun?

Droguri pe la colţ de stradă,
Prostituţie, tutun...
Şi în faţă o paradă,
E condusă de-un nebun.

Of, ce tristă libertate!
Românie unde eşti?
Peste tot străinătate,
Greu să mori, greu să trăieşti...

24 februarie 2013

DIRIJORUL


Şi dacă mâna sa a tremurat,
Atunci când a atins un trandafir,
Acela a fost semn nevinovat,
Că dirijorul n-a atins un spin.

Această mână, ca un bun îndemn,
Mereu mişcată, de un rug aprins,
Era de fapt înveşnicitul semn,
Că focul de iubire e nestins.

Şi de la do, re, mi spre unison,
Puţin mai jos de fa diez şi sol,
Un înger a lăsat şi el un ton
Că viaţa e de fapt precum un rol.

Şi e nevoie şi de dirijor,
Să spună doar atât, ce e strident,
Nu cum să cânţi, mai tare, mai uşor,
Ci cum să laşi un dor incandescent.

Că trandafirul cel cules din mit,
Nu e nici întrebare, nici răspuns,
El e chiar raiul vechi şi nesfârşit,
Ce-n mâna sa plăpândă a pătruns.

21 februarie 2013

E DREPTUL MEU


Eu cânt duios pe taina unei harpe,
Să pot să fac un bine orişicui,
Şi aş cânta şi-n gaură de şarpe,
De-aş şti că nu fac silă nimănui.

Nu cer decât să-mi alungaţi piraţii,
Ce mi-au furat mereu din portativ,
Iar lăcrimării mele, şanse daţi-i,
Când la concertul blând eu vă invit.

Căci cei mai laşi, mă ocolesc de frică,
Ca Iuda s-au ascuns dup-un sărut,
În veghea mea au stins o lampă mică,
Crezând că poate voi rămâne mut.

Înlănţuit cu cântece de jale,
Mi-au pus oglindă să mă văd cum gem,
Să-i dea fiinţei o smerită cale,
Ca şi de umbra mea să mă mai tem.

Dar cum să tac? Nu mi-e albit fiorul!
Şi cum să spun că nu am niciun har?
Căci Dumnezeu mi-a pus în suflet dorul
Şi-acest cuvânt, când dulce, când amar.

Vă las acum în dar o rapsodie,
La limita destinului firesc,
Și vă declar, că fie ce-o să fie...
În cântul meu o să vă pomenesc.


CITATELE CARE AU RUPT IUBIREA

Pe urmele lupilor,lăsate în omăt, se ridică mereu câte o nouă primăvară. E semn că singurătăţile au zvâcniri sensibile de iubire şi nasc dimineţi tulburător de frumoase. Şi din greul vieţii aş vrea să scriu ceva frumos. Pentru că, simt că viaţa are încă atâtea comori, chiar lângă noi, aici, pe pământ.
Dar ce ar mai putea şti însă un bun creştin, în afară de citatele „grele de purtat” ale patristicii. Şi parcă aş vrea ca să vă spun, ca de fiecare dată, chiar cu riscul de a fi judecat, şi de a găsi prea multe suflete bolnave şi prea puţine dornice de firesc. Şi iată ce vă spun:
E timp de poezie. E nevoie de cuvânt frumos şi de terapie prin sunet!
Cred că ne putem vindeca de toate bolile pământului, dacă vom începe să vorbim numai de bine şi frumos. De la „Bună dimineaţa!” şi până la acel „Noapte bună!”- al tuturor întrebărilor.
   Mă simt obosit de atâtea citate. Prea mult „Părintele A.” şi „Părintele B.” Precum copiii ne îmbătăm de iluzii, crezând că jocurile cu care ne jucăm sunt chiar adevărate. Simt acum lumea creştină, această lume a citatelor, a căutărilor după autenticitate, un fel de lume „deşteaptă” şi ruptă de iubire. Ca un „iubit”, care caută să îi demonstreze „iubitei” că e cea mai minunată, într-o scrisoare plină de plagiat. Pentru că, slavă Domnului, sunt destule citate pe internet, prin cărţi şi pretutindeni. La fel şi noi creştinii. Adormim cu cărţile Părintelui Arsenie sub pernă, umblăm cu Psaltirea în buzunar şi cu Biblia în vestă, dar prea puţin cu o flaore, cu un cântec şi cu o vorbă sinceră de iubire.
 Prea mult cităm, prea mult credem că vom deveni perfecţi şi că îi vom face şi pe alţii la fel de perfecţi. O, sunteţi prea „tineri” în ortodoxie cei ce visaţi aşa de frumos. Voi, cei care mereu contraziceţi, sfătuiţi, argumentaţi. Cu paradisul, cu Patericul, cu imposibilul fiinţei voastre.  Şi oare cine ar mai putea să vă contrazică, să vă oprească şi să vă spună:
Măi fraţilor, dar mai trăiţi şi firesc! Mai spuneţi şi povestea unei flori, mai cântaţi şi voi, mai lăcrimaţi, mai zâmbiţi şi mai daţi o şansă de mântuire şi aproapelui vostru. Că până la urmă cine suntem de fapt?






20 februarie 2013

LACRIMI DE TATĂ


LACRIMI DE TATĂ
 
MOTTO:"Unui tată bun, înlăcrimat şi simţitor în toate."
 

Să spună Bunul Dumnezeu,
De ce există despărţire,
De ce sunt tânguiri mereu,
Şi prea puţină fericire?

De ce părinţii au suspin,
Şi-aşteaptă vremea de iubire,
Când fiii lor plecaţi hain,
Ar mai veni din risipire?

Te văd plângând, o tată bun...
Cu cearcănele în privire,
Şi-aş vrea ceva frumos să-ţi spun,
Măcar o dulce amintire.

Suspini şi te întrebi în gând,
Ce este veşnic în trăire,
Ce mai există pe pământ,
Sau când va fi vreo izbăvire?

Puterile ţi s-au sleit
Şi boala te-a ajuns în fire,
Şi pruncii tăi s-au risipit,
Prin lumea fără de simţire.

Icoana cea din răsărit,
Doar ea îţi spune mărturie,
Că Dumnezeu n-a prigonit
Şi-a stat şi El în tânguire.

Şi-aşteaptă azi pe cei plecaţi,
Pe cei căzuţi din strălucire,
Să se întoarcă vindecaţi
Şi fără nicio pătimire.

13 februarie 2013

DRAMA UNUI BĂTÂRNEL SĂRAC DIN ROMA, SAU UN CÂNTEC PENTRU MISIUNEA CENACLULUI LUMINĂ LINĂ!



BORCANUL CU MIERE

 
Un sărman, plin de tăcere,
Şi-un borcan căzut pe drum,
Altul nu mai poate cere,
Omenire, dă mai mult!
 


Mierea curge, ochiul plânge,
Un suspin necunoscut,
Ciob cu inimă se strânge,
Omenire, dă mai mult!

 
S-a dus încă o pomană,
Ţăndări totul s-a făcut,
Dragostea, ce veche rană,
Omenire, dă mai mult!
 
 
Cel sărac atât doreşte,
Doar un loc necunoscut,
Unde plânsul se opreşte,
Omenire, dă mai mult!

Dar, de ce atâtea noduri,
Cât de greu daţi un sărut,
Stă şi inima în cioburi,
Omenire, dă mai mult!
 


REFREN:
Voi, ce-aveţi o mângâiere,
Daţi ceva la cei ce plâng,
Poate un borcan cu miere,
Sau măcar câte-un cuvânt.




5 februarie 2013

SEMN FRUMOS:IARNA AŞTEAPTĂ PRIMĂVARA


SEMN CREŞTIN
Să-mi fie semnul cel mai bun,
Să-mi daţi medicament de soare,
Eu vă iubesc şi –aşa vă spun,
Când vă iubesc nimic nu doare.

Să-mi fie cerul plin de voi,
Când poate lacrima nu moare,
Cu mine să vă faceţi doi,
Căci vă iubesc şi nu mă doare

Să-mi fie Dumnezeu copil,
Nu Demiurgul cu oroare,
Şi-aşa să mă găsiţi umil,
Iubind iubirea ce vă doare.

Să nu mai fiu un condamnat,
Cerşind miresme şi onoare,
Să aflu blând şi minunat,
 Iubirea cea din fiecare.