CAIETELE POSTULUI MEU (IV)
CUVÂNT DESPRE MAICA FRUMUSEŢII
Poemele, colindele şi faptele bune curg în aceste
zile ale Postului Naşterii Mântuitorului precum izvorul din munte către marea
cea mare. Şi peste toate pietrele grele ale lumii, izvorul îşi continuă cu
osârdie lucrarea, spre a ajunge în cele din urmă la locul cel mult dorit. Aşa e
inima omului care scrie, a celui care iubind cerul îşi caută puterea de a trece
peste greutăţi. Pentru că, sufletele noastre sunt izvoare şi puterea care ne
poartă spre nemurire sunt însăşi rugăciunile Maicii Domnului.
Părinţii sfinţi, ne spun adeseori că noi suntem
lacrimi din ochii cei curaţi ai Născătoarei de Dumnezeu. Că de acolo ar fi
început speranţa de a duce drumul până la capăt, din credinţa cu care Maica
Domnului ne-a înfiat şi ne-a aşezat pentru veşnicie în privirea sa.
O zi fără Maica Domnului este ca o zi fără lumină.
Întuneric, nepăsare, patimă şi frământ. O zi cu Maica Domnului înseamnă început
de iubire. Lege de iertare. Pentru că,a iubi şi a ierta sunt cele două legi
prin care vom dobândi Împărăţia Cerurilor. Deci, fericit este cel ce iartă
iubind-şi fratele şi cel ce iubeşte iertându-şi aproapele. Aşa cum Pururea
Fecioara face mereu cu noi. Ne iartă, ne acoperă slăbiciunile, ne păsuieşte de
canonul cuvenit fărădelegilor noastre şi ne învaţă
să fim buni şi plini de
milostivire.
Priviţi-o cât e de frumoasă. Cum să nu-i doreşti iubirea suflete căutător. Cinste, deci cui a cinstit-o şi o iubeşte mereu.
TREI POEME PENTRU MĂICUŢA
COMUNIUNE
Ce inimă caldă
se-ascunde în lacrimi,
Poveştile vieţii
rănite de pace,
Nici urmă de
vorbe, nici urmă de patimi,
Doar sănii ce-aleargă şi-un clopot ce tace.
Ce dor mi-e de
timpul căzut prin zăpadă,
Pe el se aşează o
urmă sfioasă,
Şi poate de mâine
din nou o să cadă,
O palmă de înger,
pe-o faţă miloasă.
Ce colţ de
iubire, prin cer şi prin minte,
Măicuţa aşteaptă
să-i intri în casă,
Icoanele plâng şi
devin simţăminte,
Aşează-te frate
la mine la masă.
ADMIRAŢIE
Tu, de ce poţi să
plângi şi să taci din iubire?
Eu, degeaba
vorbesc şi nu am împlinire...
O, Măicuţă e
timpul să m-ascunzi în privire,
Ochii tăi să îmi
fie început de smerire.
Tu, de ce eşti
mereu ca un flutur de vară?
Nu răneşti, nu ai
of, nu ai vorbe de fire,
Te aşezi pe o
floare şi aştepţi să răsară,
Prigonita
speranţă dintr-un strop de simţire.
Tu, de ce nu
urăşti şi nu faci legi mărunte?
Nu ne spui
niciodată ce-am greşit prin trăire,
Ierţi uşor, te
frămânţi ca un vultur pe munte,
Şi apoi te cobori
să ne laşi nemurire.
La ceasul greu
La geamul tău
Măicuţă, am plâns cu jale multă,
Când au venit
păgânii la dealul Căpăţânii,
Şi florile din
glastră păreau că mă ascultă,
Ca oile sărmane
ce zac în tinda stânii.
Şi nu ţi-am spus
durerea, aveai deja destulă,
Pământul cu
ruşine s-a despicat în două,
Poporul din
vechime a lunecat în hulă,
Bulboanele de
sânge, cădeau precum o rouă.
Şi tu
înveşmântată cu moartea fără moarte,
Mi-ai spus să nu
am frică, cât inima mi-e trează,
Că dincolo de
lacrimi, pe neştiuta parte,
Doi ochi de
dăruire, suspină şi veghează.
Şi de atunci,
Măicuţă, mereu vin la fereastră,
Tăcerea mi-e
lumină şi uneori simţire,
Iar tu din foc de
suflet, ca pasărea măiastră,
Mă chemi să stau
cu tine şi să rămân iubire.
