BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

28 noiembrie 2012

TOAMNA SE SFÂRŞETE, ŞI VINE ÎNCĂ O IARNĂ PESTE NOI!



La începutul iernii  
Eu las ninsorile să cadă,
Nu mai aduc măcar o rază,
Să vină îngerii să vadă,
Cum am plecat din trista vară.

Şi iată iarna stă la uşă,
Îngheţ, mi-e teamă de trăire,
Mă simt şi vatră şi cenuşă,
Cu Maica ce îmi dă iubire.

Aşa mi-e dat să fiu un flutur,
Pribeag prin iarna blestemată,
Din aripi simt că mi se scutur,
Cuvintele ce-au ars odată.

Şi ning din mine cu tăcere,
Îmi iau adio de la toate,
Îmi şterg caietele din sfere,
Şi-arunc în foc poeme coapte.

Şi las ninsori ca să pătrundă,
Cu albul lor pe o icoană,
Troiene crude să ascundă,
Tot sângele ce-a curs din rană.














27 noiembrie 2012

UN GÂND FRUMOS DESPRE MAICA DOMNULUI ŞI TREI POEME CARE MERITĂ MĂCAR CITITE...


CAIETELE POSTULUI MEU (IV)
CUVÂNT DESPRE MAICA FRUMUSEŢII
Poemele, colindele şi faptele bune curg în aceste zile ale Postului Naşterii Mântuitorului precum izvorul din munte către marea cea mare. Şi peste toate pietrele grele ale lumii, izvorul îşi continuă cu osârdie lucrarea, spre a ajunge în cele din urmă la locul cel mult dorit. Aşa e inima omului care scrie, a celui care iubind cerul îşi caută puterea de a trece peste greutăţi. Pentru că, sufletele noastre sunt izvoare şi puterea care ne poartă spre nemurire sunt însăşi rugăciunile Maicii Domnului.
Părinţii sfinţi, ne spun adeseori că noi suntem lacrimi din ochii cei curaţi ai Născătoarei de Dumnezeu. Că de acolo ar fi început speranţa de a duce drumul până la capăt, din credinţa cu care Maica Domnului ne-a înfiat şi ne-a aşezat pentru veşnicie în privirea sa.
O zi fără Maica Domnului este ca o zi fără lumină. Întuneric, nepăsare, patimă şi frământ. O zi cu Maica Domnului înseamnă început de iubire. Lege de iertare. Pentru că,a iubi şi a ierta sunt cele două legi prin care vom dobândi Împărăţia Cerurilor. Deci, fericit este cel ce iartă iubind-şi fratele şi cel ce iubeşte iertându-şi aproapele. Aşa cum Pururea Fecioara face mereu cu noi. Ne iartă, ne acoperă slăbiciunile, ne păsuieşte de canonul cuvenit fărădelegilor noastre şi ne învaţă să fim buni şi plini de milostivire.
Priviţi-o cât e de frumoasă. Cum să nu-i doreşti iubirea suflete căutător. Cinste, deci cui a cinstit-o şi o iubeşte mereu.

TREI POEME PENTRU MĂICUŢA
COMUNIUNE

Ce inimă caldă se-ascunde în lacrimi,
Poveştile vieţii rănite de pace,
Nici urmă de vorbe, nici urmă de patimi,
Doar sănii ce-aleargă şi-un clopot ce tace.

Ce dor mi-e de timpul căzut prin zăpadă,
Pe el se aşează o urmă sfioasă,
Şi poate de mâine din nou o să cadă,
O palmă de înger, pe-o faţă miloasă.

Ce colţ de iubire, prin cer şi prin minte,
Măicuţa aşteaptă să-i intri în casă,
Icoanele plâng şi devin simţăminte, 
Aşează-te frate la mine la masă.

ADMIRAŢIE

Tu, de ce poţi să plângi şi să taci din iubire?
Eu, degeaba vorbesc şi nu am împlinire...
O, Măicuţă e timpul să m-ascunzi în privire,
Ochii tăi să îmi fie început de smerire.

Tu, de ce eşti mereu ca un flutur de vară?
Nu răneşti, nu ai of, nu ai vorbe de fire,
Te aşezi pe o floare şi aştepţi să răsară,
Prigonita speranţă dintr-un strop de simţire.

Tu, de ce nu urăşti şi nu faci legi mărunte?
Nu ne spui niciodată ce-am greşit prin trăire,
Ierţi uşor, te frămânţi ca un vultur  pe munte,
Şi apoi te cobori să ne laşi nemurire.

La ceasul greu

La geamul tău Măicuţă, am plâns cu jale multă,
Când au venit păgânii la dealul Căpăţânii,
Şi florile din glastră păreau că mă ascultă,
Ca oile sărmane ce zac în tinda stânii.

Şi nu ţi-am spus durerea, aveai deja destulă,
Pământul cu ruşine s-a despicat în două,
Poporul din vechime a lunecat în hulă,
Bulboanele de sânge, cădeau precum o rouă.

Şi tu înveşmântată cu moartea fără moarte,
Mi-ai spus să nu am frică, cât inima mi-e trează,
Că dincolo de lacrimi, pe neştiuta parte,
Doi ochi de dăruire, suspină şi veghează.

Şi de atunci, Măicuţă, mereu vin la fereastră,
Tăcerea mi-e lumină şi uneori simţire,
Iar tu din foc de suflet, ca pasărea măiastră,
Mă chemi să stau cu tine şi să rămân iubire.










26 noiembrie 2012

Un posibil cântec ce l-am scris pentru repertoriul Cenaclului Lumină Lină!


Lacrimi Line De Crăciun
 Refren:
Să vină Crăciunul, să vină,
Cu daruri, cu vis luminos,
Să ştergem din noi orice vină,
Iisus să se nască frumos.

Şi după câte lacrimi din oameni au căzut,
Şi după câte doruri am strâns în biata fire,
Noi nici nu ştim Iisuse că Tu ai renăscut,
În fiecare casă ce a avut iubire.
Şi-n fiecare suflet, rănit şi-ngenuncheat,
Tu ţi-ai lăsat speranţa ca un mănunchi de stele,
Iar cei bolnavi şi singuri cu Tine au aflat
Puterea de a merge pe drumurile grele.

Bunica, mama, tata, ne-au povestit mereu,
Că de Crăciun un înger ne mângâie destinul,
Iar îngerul nu-i înger, ci însuşi Dumnezeu,
Cu mila sa profundă ce seamănă seninul.
Dar mai ales sărmanii, şi cei ce n-au nimic,
În ziua Sfintei Nașteri rostesc cu jind colinde,
Căci însăşi veşnicia un pic câte un pic,
Nu-nseamnă bogăţie, ci jertfă de iubire.

Cobori Iisuse iarăşi şi spune-ne ceva,
Orice socoţi că omul mai poate să primească,
Că cerul şi iubirea, pe-aici, pe undeva,
E tot un fel de suflet şi jale omenească.
Și dacă azi Crăciunul rămâne la cei mulţi,
Şi Moşul din vechime mai are dar în traistă,
Noi te rugăm Iisuse, cu drag să ne asculţi,
Colindul de iubire ce-l spunem la fereastră.

Sibiu 25 noiembrie ora 15 

25 noiembrie 2012

CAIETELE POSTULUI MEU (III)


 AMINTIRI DIN VREMEA VEŞNICIEI MELE

    Eram copil. Început de decembrie. Nu mai ştiu exact în ce an. Doar senzaţia că în curând se apropie Crăciunul şi noi copiii suntem cei mai fericiţi oameni din lume. Un ceai aburind într-o după-masă de duminică. Tocmai mă trezisem din somnul de amiază şi aburul ceaiului părea un fel de vârtej spre lumea misterelor. O clipă am crezut că toate din jurul meu sunt îngeri. M-au trezit vocile celor din casă:
-  Să mergem la vecernie! La Catedrală!
   Ne-am pornit pe jos, cu pasul agale. Răcoarea serii îmi pătrundea prin palton şi îmi îmbujora faţa. Pe strada Avram Iancu doar un singur bec lumina. În rest beznă şi puţină forfotă. Oamenii stăteau mai mult prin case. Era vremea „dictaturii”, dar timpul părea că stă pe loc. Minutele curgeau rar, minutarul oricărui orologiu părând îmbătrânit. La fel ca cel din Turnul Sfatului şi de la Biserica Romano-Catolică din Piaţa Mare.

  Şi totuşi, lumea părea mai frumoasă. Din când în când o ţipenie de glas de copil spărgea liniştea de început de veac, cu care se îmbrăca „frumosul nostru, liniştit Sibiu”(Adrian Păunescu). În creierul de copil, visător şi plină de exuberanţă, îmi imaginam cum i-ar sta oraşului cu mii de beculeţe, cu brazi majestoşi, cu târguri ambulante de iarnă, din care să se reverse miros de cozonaci, prăjituri şi turtă dulce. Aşa cum auzisem că ar fi prin burgurile occidentului… Dar, pacea care îmi cădea pe inimă, mă făcea să fiu fericit. Aşa cum eram. Fără dulciuri, fătă lumini şi îngeri de ceară.
La ora 18 am intrat în Catedrală. Peste două sute de studenţi teologi cântau dumnezeieşte:„Doamne strigat-am, către Tine, auzi-mă!” Vocile păreau venind din altă lume. Am uitat imediat de visele blânde de copil şi m-am aşezat cu nădejde lângă strană. De undeva din cupola bisericii, adevăraţii îngereau păreau de o mie de ori mai reali şi mai frumoşi…
  
Timpul a trecut. Oraşul s-a umplut de becuri, de brazi, de dulciuri şi de souveniruri occidentale. Dar liniştea nu mai e parcă nicăieri. Poate doar amintirea unor seri „de mult apuse” din care ai însă de învăţat o viaţă… 

 Spre copilărie

Când aveaţi lacrimi blânde de copil
Şi nu stiaţi să plângeţi a durere,
Un înger vă stătea pe piept umil
Şi-o inimă bătea întru tăcere.

Iar ochii mai sorbeau decât un dor,
Acela de a fi mai lungă clipa,
În care Dumnezeu venind uşor,
Îşi va desface cu sublim risipa.

Ce buni, ce dulci, ce liberi, ce frumoşi,
Ce calzi, ce vii, cu pacea în suflare,
Vorbeaţi de cer şi deveneaţi duioşi,
Şi nu cereaţi nimic din ce e mare.

Aşa spuneau părinţii de demult,
Că numai cei ce pierd câştigă bine,
Iar cei ce au cerut întru tumult,
Nu au primit nici ce li se cuvine.

Să ne reîntoarcem în poveşti curaţi ,
Cerând iertare clipelor trecute,
Redevenind copiii minunaţi,
Ce-şi regăsesc iluziile pierdute.

20 noiembrie 2012

CAIETELE POSTULUI MEU (II)

SĂ UITĂM DE CEI GOI LA SUFLETE, SĂ NE AMINTIM DOAR DE CEI BUNI...

 Măcar noi creştinii să mai uităm răul. E post şi avem nevoie de lacrimi, nu de contabilizarea celor "diferiţi". Nu de cultură, nu de ştiinţă, nu de vicii sau de cei "luminaţi". Avem nevoie de inimi bogate în iertare, de singurii creştini care mai există pe pământ: cei buni la suflet. Să ieşim dintre cei absurzi în răutate şi să ne deosebim de cei ce smintesc. Să uităm de viciile care frapează pe cei neştiutori şi începători în credinţă. De cei ce nu-l vor iubi niciodată sincer pe Hristos.

Cer ieratare supravieţuitorilor de "serviciu" care cred că dreapta credinţă este doar un fel de colac de salvare pentru eşecurile vieţii lor. De cei ce sunt practicanţi ai "magiilor" în credinţă,  mari amatori de minuni, poate chiar de "masluri" şi prea puţin de iertare. Celor care-şi fac idoli din propria părere de sine şi îşi caută îndreptăţire navigând printre aşa-zisele "valori" ale civilizaţiei şi istoriei religiilor. Celor care, de fapt, nu au nici o treabă cu creştinismul şi nu fac nici o deosebire între Mahomed şi Hristos, între lacrimi şi ironii. 
Noi creştinii însă trebuie să avem un cu totul şi cu totul alt destin. Acela de a fi buni, dar şi acela de a ne separa definitv de cei răi. Acela de ne solidariza cu eticişti mincinoşi ai propriilor morale, ci doar acela de a fi împreună cu "marii îndrăgostiţi de Hristos". Prea ne-am făcut fraţi cu dracul în ideea de a trece puntea vieţii. Prea ne împrietenim cu minciuna, cu impostura şi cu cei fără de caracter. Prea ne amestecăm cu oameni cărora niciodată nu le-a plăcut să facă un gest "elementar" pentru Hristos. Şi în care, de fapt ne recunoaştem chiar propriile vicii. Pentru că, doar cine se aseamănă se adună. Altă explicaţie nu este şi nu va fi nicodată...
Mi-e dor de sfinţi. De oameni buni şi iertători. De cei care ştiu să-şi îmbrăţişeze aproapele fără reticenţe şi fără ezitări. De cei care te privesc în faţă cu lacrimi şi se bucură de vederea ta. De cei care se trezesc noaptea şi îl caută pe Hristos lângă candela arzândă. De cei care sunt gata să moară pentru orotdoxie şi pentru neamul lor. De buni, de cei buni, de cei mai buni... Şi care sunt mulţi, foarte şi foarte mulţi...

17 noiembrie 2012

Am fost o săptămână pe un alt meridian. Intre sfinţi şi oameni integrii!

Prea obosit de oamenii fragmentaţi în interior, prea sătul de cei care se străduiesc să-mi facă doar în aparenţe pe plac, prea dornic de a sta lângă normalitate am avut o şansă unică şi venită la momentul oportun: un nou drum la Padova.
La prietenul meu Sfântul Anton. Nu am stat de vorbă cu el despre catolicsm şi ortodoxie, despre orgă şi psaltică, ci despre frumos, iubire şi bucurie. Şi iată-mă în Padova, liniştit, cu puterea de a zâmbi şi departe de orice privire bolnavă. Cu acelaşi har, cu aceeaşi sensibilitate, cu aceeaşi bucurie de a trăi... Dacă mai aveţi ceva din sinceritatea creştinismului autentic, nu acela impus de confesionalitate vă rog priviţi...
LA RACLA SFÂNTULUI: DE AICI ÎNCEPE ÎNTOTDEAUNA TOTUL
LÂNGĂ BIBLEOTECA ANTONIANA, LOC DE PACE ŞI FRUMOS
ÎN PRATTO DELLA VALE CU "CALUL" MEU, UN RENOU CE MĂ SLUJEŞTE CREDINCIOS DE PESTE 10 ANI
LA VERONA CU BUCURIA SOARELUI ŞI A UNEI LUMI PARCĂ MAI NORMALE
ÎN MAGAZINUL SFANTULUI ANTON, CAUT SOUVENIRURI PENTRU PRIETENI
MEDITAŢIE: O LUME DIFERITĂ DOAR ÎN APARENŢĂ, ÎN REST ACELAŞI HRISTOS!