BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

25 octombrie 2012

ŢARA S-A ASCUNS ÎN TOAMNĂ... ŞI ÎN SUFERINŢELE CELOR CE O IUBESC...



Nod gordian 
Toamna s-a ascuns în suflet,
Nuferii îmbătrânesc,
Două flori mai stau pe cuget,
Şi un dor de dor ceresc.

Plângem la icoane singuri,
Visul nostru omenesc,
De-a trăi şi alte timpuri,
Şi un dor de dor ceresc.

Pumnul aspru se închide,
Fără duhul tineresc,
Apoi iarăşi se deschide,
Şi e dor de dor ceresc.

 Sinceritatea marilor iubiri 
(mărturisire sinceră de Sfântul Dimitrie)
 

      De câte ori vine toamna un dor solemn de ducă mă poartă spre patriile necunoscute ale frumosului. De Sfântul Dimitrie, al cărui nume sunt condamnat să-l port lângă neamul meu, inima îmi pare cuprinsă într-o joacă nebună cu timpul şi constat că încă mai are forţa de a bate şi a nu se opri. Toamna mi se face ruşine de frunze, de pământul acesta pe care calc vinovat şi osândit îmi doresc pustia şi lacrimile. Spunea atât de enigmatic Francois de La Rochefoucauld, că „aproape că nu găseşti oameni care să se ruşineze că s-au iubit, în clipa în care nu se mai iubesc”. Şi timpul îmi pare mai mult decât un blestem, căci mi-aş dori să regăsesc şi să pot iubi pe toţi cei pe care nu i-am putut iubi.

      Dacă dintr-o fostă iubire se poate naşte uitarea, apoi cum să poţi suporta imensitatea acestei toamne atât de străină de solaritatea sufletului meu. Da, mi-e ruşine de toamnă, de frunzele sale şi de tot ceea ce nu pot îndeajuns iubi. Şi tare mi-e teamă ca nu cumva toamna să se îndrăgostească de mine, în nepriceperea ei şi să aud în suflet cuvintele lui Bruyere: „Iubirea care se naşte pe neaşteptate este cel mai greu de lecuit!”


      Aş fugi să simt toamna la Padova sau oriunde e ţara departe. Să nu mai trăiesc angoasele defectelor naţionale şi a paraliziei mentale pe care mi-o induce acest neam. Aş fugi de iubirea de neam, pentru că este din ce în ce mai grozavă şi mai insuportabilă.
Pentru că, poporul român se degenerează în certuri, în intrigi, în patimi. Şi acest popor, adică dragostea mea, îmi provoacă, iată, cea mai mare dramă a conştiinţei de sine.

      Sunt condamnat să iubesc răstignirea, aşteptarea, să simt supliciul frustrărilor de sublim şi să sper  că ceva se va mai schimba în bine. Că iubirea va întineri, îşi va alunga poverile şi în cele din urmă, ca român îndrăgostit de propria sa ţară, voi afla şi eu câteva ceasuri de sfântă tandreţe naţională. Că deşi privat de o iubire firească şi zilnică, am avut nebunia, eroismul, tragedia de a aştepta măcar către moarte o clipă de frumos.
Platon avea dreptate când spunea că  "prin iubire orice laş devine un erou". Ştiu şi sunt sigur de asta. Aş  fi putut sau aş putea deveni cândva chiar eu însumi eroul ţării mele. Dacă mi s-ar permite şi lanţurile acestea pline de dramatism nu ar mai sta aşa usturătoare pe propriul destin. Dar ţara nu mă lasă să-i arăt eroismul şi felul sincer de iubire.Ţara e tristă, e păţită, e cu nervii la pământ, cu frustrările sutelor de ani în care mai toţi cei cuminţi au pierit şi alţii au trădat-o.   Ţara nu mai crede în iubire de dragul iubirii, şi îmi impune legi, fasoane, lanţuri. Şi de aceea iată vânătoarea de vrăjitoare, arestări cu mascaţi, tribunale şi judecători colerici, politicieni veroşi, autorităţi intransigente la milă. Şi totul în numele unei aşa zise demnităţi naţionale... Iar viaţa trece, trece, trece şi odată cu ea şi puterea dragostei mele îşi pierde parcă vlaga, sufletul şi entuziasmul. Cioran, bietul de el, neînţeles în vorbele sale, a fost sincer şi corect când spunea că „toate neputinţele noastre se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristeţe”. Da, şi recunosc deschis, sunt mai neputincios, mai frustrat şi mai slab ca niciodată. De aceea patriotismul meu, delirul meu, dragostea mea toropită de atâta aşteptare, de atâtea legi, de atâtea privelişti bolnave şi bătrâne,  a obosit. Şi mi-e rău, mi-e tot mai rău de ţara mea...
Mai avem noi timp pentru ţara noastră? Mai putem răbda atâta dragoste demenţială şi feroce? Mai are Dumnezeu atâta îngheţ, ca să nu ne reverse peste inimi picurii cei fierbinţi ai împlinirii naţionale? Nu ştiu şi mi-e tot mai greu să răspund. E tristă România. Şi tare îmi mai doresc o rază de soare, o vară fără de sfârşit, un izvor de mir şi de iubire nesfârşită.

Lacrimi pentru ţara mea
 

Şi să te port în suflet, şi să te ard în lacrimi,
Ce rost mi-e dat în mine, să fi tu ţara mea,
O ţară de iubire, un cer lovit de patimi,
Şi după toamne aspre,  să aştept şi iarna grea.

Şi tu să-mi pui condiţii, să mă frustrezi de soare,
Să nu găsesc plinirea, aici între Carpaţi,
În fiecare toamnă să simt un dor ce doare,
Că noi suntem iubiţii la vise condamnaţi.

Şi rudele din tine, să-ţi facă rău în toate,
Doar certuri, sărăcie şi multe despărţiri,
Iar eu cu resemnare, proptit abia pe coate,
Să sper că vine ziua, când mirii vor fi miri.

Şi dacă fug departe, eu te-aş lua cu mine,
Că cine te mai scoate din sufletul meu plin,
Tu eşti şi vei rămâne aceeaşi Românie,
Ce am visat-o Mare în nopţile de chin.

Ei bine, hai să spunem că încă este bine,
Să ne-amăgim şi ochii şi tot ce ne e greu,
Că poate cine ştie, de mâine sau poimâine,
Pe lacrimile noastre coboară Dumnezeu.






22 octombrie 2012

ÎNCHINARE LA NICULA...


Închinare la Nicula 

Sărut mâna, Maică, lacrimă de milă,
La tine acasă bat în poartă iar,
Drumul ne-a fost altfel, fără nicio silă,
Am plecat cu pace şi-am venit cu har.

Ce mai faci, Măicuţă? Ce mai spui din jale?
Ce se mai întâmplă astăzi prin Ardeal?
Paşii noştri simpli, pătrunzând pe cale,
Urme de durere au găsit pe deal.

Ce mai fac românii, ce mai spun străinii,
Ne mai vor Ardealul, ne mai cer tribut?
Şi a ta icoană tot mai poartă spinii,
Sau mai varsă lacrimi ca la început?

Taci acum, te dor și timpul şi iubirea
Ce le porţi porţi în lume, ce le porţi spre noi,
O lumină lină ţi-a albit privirea,
O, Măicuţă Sfântă, plângi cu lacrimi noi.

Te rugăm din suflet, te rugăm cu duhul,
Nu lăsa să piară fiii tăi de dor,
Îţi lăsăm suspinul, îţi lăsăm sărutul,
Lacrimile noastre, rănile ce dor.

Sărut mâna, Maică, am venit cu bine,
Plini de remuşcare, ca să-ţi spunem iar,  
Ştii, noi suntem lacrimi ce-am căzut din Tine
Şi de-atunci pământul este plin de har.














Lăsăm în urmă mai multe lacrimi, decât flori...


Urmă

Lacrimă dulce, seară frumoasă,
Ce lung e drumul spre paradis,
Cobori speranţă la mine în casă,
Într-o icoană, sau într-un vis.

Nu te mai ştie faţa mea rece,
De când din milă te-ai depărtat,
Să-ţi spun adio, să-mi spun că trece,
Când de o viaţă te-am căutat?

Eşti şi sărată, poate şi dulce,
Lacrimă, lacrimă, gândul meu blând,
Dorul te naşte şi te aduce,
Fără tăcere, fără cuvânt.

Ai şi principii, îmi pui condiţii,
Dar vine timpul când nu voi fi,
Şi-aceste gânduri sau premoniţii,
Vor fi regretul de-a nu mă şti.

Plec către ceruri, plec cu rănire,
Să simt fiorul alb şi smerit,
Şi vei rămâne pe o psaltire,
O urmă caldă, că am trăit.

18 octombrie 2012

Ce folos că ne rugăm, dacă nu suntem buni!

 
În căutarea bunătăţii ortodoxe
 Mi-e greu. Mi-e tot mai greu să caut bunătatea. În mine, în alţii, în lume şi să nu o găsesc.   
Bunătatea aceasta care nu poate fi predicată. Şi nici nu poate fi predată prin intermediul manualelor de teologie. În ciuda faptului că sunt tot mai multe predici, tot mai multe cărţi, despre creştinism, despre sfinţi, despre cum să fim sfinţi şi cum să ne împăcăm unii cu alţii. Atât de multe, că, vă mărturisesc cu mâna pe inimă, nu mai am puterea de a le citi, de a mă uita la emisiuni tv în care se predică propagandistic bunătatea, în care primim lecţii "savante" de bunătate. Şi, parcă, ca în faţa acestei avalanşe de vorbe bogate, mă închid în mine şi îmi întreb îngerul păzitor dacă nu cumva o religie, aşa de frumoasă ca a noastră, are nevoie de propagandă sau de apologeţi de profesie. Căci, sper, şi aproape strig că ea, religia, ori se impune de la sine, ori este inexistentă. Moartă. Că viaţa ei este însăşi bunătatea sau nimic. Prin fapte bune, prin sfinţenia oamenilor care o practică şi prin inspiraţia divinităţii.
Mi-e teamă că nu mai avem bunătate. Mi-e teamă că eu însumi nu am bunătate. Vorbim şi scriem despre ortodoxie şi ne minunăm de valorile sale extraordinare.Sunt obosit să mai citesc lucruri minunate. M-a ostenit inflaţia de bine şi de frumos. Dar lumea e aşa cum e. 

Lumea creştină este din păcate prea mult declarată creştină. În practică însă, ea este majoritar păgână. În afară de slujbele „oficiale” şi „de musai”, botez, cununie, mormântare, creştinii nu mai participă activ şi par de cele mai multe ori ca fiind răi. Sunt agitaţi, înjură mult, nervoşi, ipocriţi, desfrânaţi, beţivi. Dăm două cifre oficiale. În România, la această oră, sunt peste un milion jumătate de oameni care suferă de depresie şi peste cinci milioane de fumători. Nu mai vorbesc de consumatori de alcool, de oameni care trăiesc în desfrânare, de cetăţeni care se judecă prin tribunale unii cu alţii.

Ce ne spun oare aceste cifre? Nu cumva ele ne sugerează faptul că noi nu cunoaştem în sufletul nostru bunătatea. Pentru că un depresiv şi un fumător înseamnă evident oameni agitaţi, nemulţumiţi de viaţă şi care-şi caută evadarea în surogate distrugătoare. Creştini rataţi, departe de chipul creştinilor din primele secole, când moralitatea era condiţia esenţială a intrării în creştinism.

Pe de altă parte, unii,aşa zis creştini practicanţi, sunt duri, sunt asprii cu toţi cei din jur, judecă foarte mult pe „păcătoşi”, lovesc în numele „justiţiei” divine, ne arată standarde uluitor de înalte ale vieţuirii ascetice, spunând că dacă Sfântul Antonie cel Mare (de exemplu) a putut să trăiască aşa, atunci e musai ca şi noi să facem aşa. Ca să ne numim ortodocşi şi nu eretici. Altfel, nu avem valoare şi suntem eretici. Astfel de critici întâlneşti peste tot. Prin mânăstiri, prin jurul mânăstirilor, pe siteuri de socialiare ortodoxă, pe la privitori şi ascultători de emisiuni ortodoxe, prin bietul pridvor al inimilor care au închis uşile bunătăţii.
Şi o concluzie. Aş prefera să nu mai scriu niciodată nimic despre creştinism, să nu mai vorbesc niciodată nimic despre nimeni, să nu mai predic nimic, dar să fiu bun cu toată lumea. Şi să fiu catalogat drept cel mai mare păcătos… Aş prefera...

16 octombrie 2012

Veniţi la bunătatea Măicuţei!



Clipe

Glonţ în clepsidră, ţăndări şi teamă,
Nisipul curge din ochii mei,
Îmi caut chipul în orice ramă,
Paşii îmi calcă grei, tot mai grei...

Nu îţi vrea nimeni aripa frântă,
Îmi spune-un înger: Și tu ce vrei?
La noi în zboruri, legea cuvântă!
Şi îmi simt ochii grei, tot mai grei...

O floare albă, îmi aminteşte:
Să-mi faci o glastră, dacă mă vrei.
Altfel nici raiul nu dăruieşte;
Şi îmi simt anii grei, tot mai grei.

Pe ţăndări sânge şi o speranţă,
Numai tu Maică, tu mă doreşti,
Şi-aud suspinul de cutezanţă:
Vino la Mine, aşa cum eşti!


14 octombrie 2012

Cine aduce liniştea între noi?



Mieii mei

Sunt mieii mei, aceste cruci,
Ce îşi cunosc neprihănirea,
Unde îi laşi, unde îi duci,
Din ochii lor curge iubirea.

Şi mieii sunt acele flori,
Păstorul însuşi le dezmiardă,
Să stea umile, fără nori,
Ca dorul blând să le mai creadă.

Şi florile sunt visul meu,
O rugăciune de iertare,
Ce-o spui mereu spre Dumnezeu,
În nopţile de înfiorare.

12 octombrie 2012

În braţele Păstorului cel Bun


Iubire

Un miel pe braţe adormit,
O mână de păstor dezmiardă,
Ţinând pe cel ce l-a iubit,
Ca niciodată să nu-l piardă.

Şi mielul doarme somnul sfânt,
De după greaua rătăcire,
E milă astăzi pe pământ
Şi linişte în biata fire.

Păstorul cel adevărat,
Cu ochii limpezi lăcrimează,
Priveşte mielul cel curat,  
Cum blând oftează şi visează.

Iubirea e aşa mereu,
Un suflet doarme-n plină de pace
Iar celălalt, ca Dumnezeu,
Dezmiardă, lăcrimează, tace.


11 octombrie 2012

GRACE, FETIŢA CARE FACE PRĂJITURI ÎMPOTRIVA AVORTULUI


Grace
   Se numeşte Grace Swanke din S.U.A, are 10 ani şi primeşte educaţia şcolară prin program la domiciliu. Când era mai mică făcea parte din echipele de cercetaşi, un fel de organizaţii guvernamentale, care se ocupă cu programarea aşa zis „benefică” a timpului liber al copiilor. De fapt o programre a minţilor copiilor se fapte viitoare sociale anticreştine. Atâta doar că într-o zi Grace a hotărât să plece din această organizaţie, simţindu-şi tot mai puternică apropierea de Iisus Hristos. Astfel, micuţa Grace Şwanke, a aflat la biserică şi de existenţa păcatului avortului. Îndurerată a întrebat pe toţi cei din jurul său cum este posibilă o astfel de ticăloşie cumplită. Explicaţiile pe care însă le-a primit, în marea lor majoritate, au fost acelea că mamele nu au bani ca să-şi crească copiii şi de aceea recurg la astfel de crime strigătoare la cer.

Ce a făcut atunci Grace Swanke?
 
Poate o să vă miraţi sau poate că vă veţi simţi chiar ruşinaţi citind aceste rânduri, dar Grace Swanke a luat atunci o iniţiativă surprinzătoare pentru vârsta ei şi pentru toţi cei apropiaţi din familia sa. A hotărât, ca din primăvara anului 2012,  zilnic să facă prăjituri, pe care să le vândă unor beneficiari, spre a obţine bani necesari salvării copiilor nenăscuţi. Zis şi făcut. Anul acesta, în câteva luni, de exemplu, a vândut atât de multe prăjituri, încât a adunat peste 3000 de dolari pe care i-a donat imediat unui centru creştin de susţinere a viitoarelor mame sărace ( care coabitează cu ideea avortului) Să mai spunem şi că acest centru se află chiar lângă Centru de Planificare Familială, adică locul în care se pregăteşte "raţionalizarea" vieţii şi sunt îndemnate tinerele spre îngurgitarea pastilelor sexuale şi  spre avort.

Cum a reuşit să strângă banii?

  Fiind catolică, ea s-a adresat în primul rând prietenelor ei credincioase şi de aceeaşi vârstă cu ea, pe care le-a întâlnit duminică de duminică la slujbele bisericii. A mers la preot şi a cerut binecuvântare pentru această idee unică şi plină de har...
Împreună au purces la treabă şi s-au organizat temeinic pentru acest deziderat de salvare a vieţilor. 
Au închiriat un spaţiu special de muncă, au cumpărat în rate un cuptor şi au trecut zi de zi la treabă. Prăjiturelele, care au început a arăta delicios şi la vedere şi la gust, au fost de îndată achiziţionate de multe, foarte multe cofetării şi astfel lucrurile au prins temeinicie şi continuitate.

La noi creştinii sunt în stare de apatie...

   La noi aceste lucruri par neverosimile şi faptele concrete lipsesc. Creştinul român e destul de comod şi se mulţumeşte cu o oarecare stare de interiorizare. Românul nu se complică, nu vine cu idei, nu-i cere duhovnicului decât dezlegarea de obişnuitele păcate. Deşi sunt mai multe slujbe şi programe euharistice ca niciodată. Paradoxal însă, o astfel de evlavie, mai ales suţinută de iubirea Maicii Domnului, ar trebui să trezească resurse nebănuite de săvârşire a faptelor bune. În mod normal creştinii ortodocşi ar trebui să fie mult mai plini de idei şi de acţiuni concrete. Dar... Creştinii noştri  sunt însă parcă „obosiţi”, ignorând lucrarea vie a harului, apăsaţi  de atâtea probleme şi neîmpliniri personale, încât efectiv nu mai au timp ca să se hotărască dacă pot avea astfel de iniţiative. Ba mai mult, cei mai mulţi dintre creştini, dau impresia că nici măcar nu se gândesc la aşa ceva. Ei gândesc credinţa doar ca o prezenţă concretă la sfintele slujbe sau ca o integrare într-un program duhovnicesc, în care trebuie să abandoneze nu ştiu câte păcate şi atâta tot…

Cum petrece timpul unei zile un funcţionar ortodox român?

Haide să vedem în ce mod se desfăşoară timpul zilei unui funcţionar ortodox român? Cred că programul de viaţă arată în linii mari cam aşa:
 6.30-7.00  trezirea
Cafeluţa de dimineaţă sau ceaiul ( în caz că e vegetarian)
8.00-17.30 servici.
 Munca pentru bani şi fericire personală
  Din bani se poate cumpăra:
 hrană, cafea, produse cosmetice, băuturi, iconiţe, cărţi sfinte, daruri la onomastici, dulciuri etc.
18.30-24.00 eventual câte o slujbă sau o seară liniştită prin locaţi publice. Evident, plus vizionarea emisiunilor tv şi navigare pe internet.
Se mai plătesc:
                                                                       -bani benzină;
-schimb de piese uzul maşinii;
-mobilă nouă;
- telefon mobil, unul sau două;
- modem internet
-plasme una sau două camere;
-zugrăvit apartament la doi-trei ani ( depinde de modă);
 -achiziţionat în plus,  dacă se poate altă locaţie, altă maşină;
-mici ieşiri la restaurante;
- bacşiş la ospătari;
- mâncare pentru mici animale de companie;
- concedii;
- sejururi la locurile dragi;
-plăţi întreţinere etc.
-coafor, masaj în unele cazuri;
  
  În plus, creştinii din România sunt şi buni amatori de pelerinaje. Fiorul acesta, deşi bine ascuns sub ideea unei aşa numite dorinţe de a te sfinţi, este de fapt, de cele mai multe ori o ipocriyie, evident când e folosit abuziv, scopul fiind unul profund neduhovnicesc, acela de a nu sta locului, de a nu fi stabil, de a vrea tot timpul să umpli timpul liber cu ceva plăcut (adică exact fiorul ieşirii la distracţie lumească, însă acum, în variantă evlavioasă) Avem plăcerea nebună de a ne plimba, de a vizita diferite locuri sacre, de a sta de vorbă cu duhovnici, un fel de boemie spirituală, frumoasă la vedere şi care  de ce să nu recunoaştem de cele mai mult ori are conotaţii strict personale (şi aici se cheltuiesc destul de mulţi bani) Sunt prezenţi la foarte multe masluri încât nu mai au timp pentru fapte concrete creştine. Când şi cine, deci, să mai facă "prăjituri" pentru salvarea creştinilor? 
Bărbaţii români buni alcoolici şi chiar întreţinuţi de femei...

  Acum hai să ne gândim şi la alt aspect al vieţii de fiecare zi? Când ar putea un bărbat botezat ortodox să facă ceva pentru femeile care avortează? Sau alte fapte creştine? Ne întrebăm aceasta deoarece se vede bine treabă că cei mai mulţi dintre bărbaţii români sunt amatori de alcool. Unii fumează pe rupte, alţii vor distracţii şi mai picante.
   Pentru ei, viaţa are propriul preţ şi propria plăcere.  Alcoolul e mai tentant decât curajul de a salva vieţi. În restaurante( crâşmele de altădată) bărbaţii se aşează la masă cu mult aplomb şi beau nestingheriţi în rând cu femeile.
  Ajunge că românul să deţină doar câteva ore libere într-o seară, pentru ca imediat să şi le petreacă în modul cel mai „plăcut”. Ieşind la terase, mergând la cabane, vizitând foarte des pivniţa proprie şi consumându-şi până ultimii bani "la cinste" şi pe mici plăceri culinare. Pieţele şi localurile din România sunt mai pline ca niciodată. Deşi suntem în plină criză economică etc. Ca să nu mai vorbim că există o serie de bărbaţi iresponsabili, care spun că nu li se cuvine să facă muncă de jos şi sunt întreţinuţi din munca femeilor cu care coabitează.

Ce facem?
    Citind acest material sunt sigur că nu vă veţi schimba atitudinea. O să găsiţi, ca de fiecare dată, multe explicaţii pertinente. O să vă camuflaţi egoismul sub aceleaşi măşti nevinovate. O să daţi vina pe conducători, pe politicieni, pe preoţi, pe părinţi şi pe toţi cei ce vă strică liniştea. Sunt sigur că nu veţi veni la duhovnicii voştrii ca să le propuneţi ceva concret. E poate, cu adevărat, prea mult...
În timpul acesta, micuţa Grace Swanke va continua să înveţe la şcoală, să îşi facă zi de zi temele, să asculte de părinţii săi, să se roage, să meargă la biserică şi să facă prăjituri delicioase. Cu care să salveze viaţa pe pământ şi demnitatea de creştini adevăraţi.


În loc de final am scris o poezie:

Fluturii mei



Fluturii mei, fluturii mei,

Aleargă către Dumnezeu,
Şi eu cu ei,
Parcă sunt zeu,
Şi alerg, mereu,
Şi tot mai greu,
Spre Dumnezeu.

Cine sunt eu,
Eu nu sunt zeu,
Deşi alerg,
Spre Dumnezeu,
Oi fi vreun flutur, chiar şi eu,
Şi-mi caut zborul cel mai greu,
Iubind, iubesc şi sper mereu,
S-ajung cândva la Dumnezeu.




AVEŢI VREO IDEE CA GRACE?
VĂ ROG SĂ ÎMI SCRIEŢI!