Măştile şi chipurile noastre
-mic tratat de creştinism autentic-
Mi-e frică de a nu ajunge un „fals
smerit”. De a nu afişa o falsă imagine despre mine în faţa celor din jurul meu.
De a le părea mai bun sau mai rău decât sunt. De a-şi face iluzii în legătură
cu vorbele frumoase sau mai puţin frumoase pe care le rostesc sau le scriu. La Bruyere spunea că „falsa
modestie este ultimul rafinament al vanităţii” Şi aceasta într-o lume în care
cu frunze de smochin se acoperă goliciunea spirituală. Iată de ce, înconjurat
de oameni şi de măşti încerc să înţeleg câte ceva din spectacolul ciudat al acestei
vieţi.
Cum arată omul cu mască
E un exemplar labil şi foarte sigur de
ceea ce afişează „prin mască”. O dată zgomotos, o dată introvertit. Un bun
ascultător al celorlalţi, în ideea de a strânge cât mai multe date despre
trăirile lor. Pe care mai apoi să le prezinte altora ca veritabile slăbiciuni. De cele mai multe ori, pare săritor în sprijinul celorlalţi, gata
de dăruire şi leagă foarte repede prietenii. Îţi dă fapta, haina, cămaşa de pe el, banii, maşina, chiar şi viaţa, totul pentru ca tu să nu ai dubii în legătură cu prietenia sa.
Omul cu mască este pe deasupra politicos şi
şăgalnic. Pare chiar uşor romanţios şi capabil să accepte orice gen de cultură sau
spiritualitate. Nu se închide în dogme stricte şi spune el "limitate". E deschis spre diferite arte, spre cultură, spre poezie, spre diferite
genuri muzicale. E prezent la vernisaje, citeşte cărţi la modă, vizionează filme de succes, în valoarea cărora chipurile crede fără ezitare. E boem, e bonom, e distractiv, e plin de glume, e deschis spre "şpritz" sau spre o masă plină de delicatese. Stă la masă doar cu „lumea bună” şi se laudă de fostele companii cu
oameni de valoare. Prin ei de fapt îşi legitimează presupusul său geniu. Un geniu, care totuşi nu e bine înţeles de cei din jurul său şi mai ales de "mediocrii".
Pare întotdeauna îngrijorat de soarta semenilor, a prietenilor, chiar şi a foştilor prieteni, a ţării, a planetei etc. E îndurerat când un om de valoare nu mai este printre noi, ca şi când o dată cu dispariţia lui a murit şi o parte din sine. Dă semne de adânc regret pentru ruperea unor vechi amiciţii, se arată sfârşit, deprimat pentru sfârşitul lor, distrus, mai ales că aceştia de care s-a rupt, întotdeauna "aceştia" nu au fost capabili să-i înţeleagă dăruirea, să-i simtă sufletul şi să ducă până la mormânt o "prietenie adevărată".
Omul cu două feţe are un zâmbet cuceritor.
Dar, totodată şi o grimasă fioroasă. Ajunge puţin să fie călcat pe
„prinţipii”(Caragiale) ca să ridice bastonul de mareşal împotriva aproapelui.
Să aleagă dreptatea în locul iubirii şi să se declare cavaler la justiţiei
divine. Să compună rechizitorii până la cel mai mic amănunt de vinovăţie al
aproapelui. Să le declame public şi cu cine are ocazia cât de prostit, de păcătoşi şi "cu două feţe" sunt foştii săi amici. Să arate cât de
nedreptăţit a fost el pe acest pământ, cât de mult a pierdut el datorită altora şi să ceară drept compensaţie o pedeapsă
autentică. Dacă nu umană, măcar una divină şi pe vecie.
Omul fără mască
Prea multe nu poţi să spui despre dânsul.
Este aşa cum este şi atâta tot. Uneori prea simplu în exprimare şi în epatare,
încât poate fi confundat cu un prost. Câteodată extrem de franc, spunând omului
verde în faţă ce ar trebui să ştie, altădată, şi de cele mai multe ori,
retrăgându-se pur şi simplu din tot ceea ce înseamnă lume, societate şi viaţă.
Cuvintele sale nu sunt citate din prelegeri despre virtute. Sunt scoase din
suflet şi nu au chemarea elitistă. Preferă însă mai mult să tacă decât să
vorbească.
Niciodată mieros, niciodată şiret, mai întotdeauna
cald şi plăcut la vorbă. Este acelaşi tot timpul. Nu-şi iese din fire
niciodată, nu se laudă şi nu se trufeşte. Nu se mânie pe cei ce îi aduc
mustrări mai ales când acestea sunt meritate. Dar nu se mânie nici atunci când
ele sunt nemeritate. Pare împăcat cu orice vorbă, cu orice situaţie, cu orice
veste. E omul lui Dumnezeu. E omul care crede din suflet că toate au un rost
doar atâta vreme cât lucrează Dumnezeu.
Omul fără mască e un prieten bun. Nu
vorbeşte pe la spate. Nu se grupează în găşti. Nu întreţine o reţea ocultă de
„prieteni”, cu care să se apere de altă reţea de „prieteni”. E blând, e curat,
e sincer în sentimente. Are pe deasupra şi o mare calitate: îi place să viseze
că lumea e încă bună!
La apus
Şi într-o toamnă mă voi duce,
Să-mi caut roua la răscruce,
Să-i dau pământului o umbră
Şi cerului un dor ce umblă.
În bocetul de frunze calde,
Sfârşite mări vor să se scalde,
Doi ochi îmbătrâniţi de milă,
Închişi uşor fără de silă.
Şi-acolo Logosul să pună,
Stele sfioase în cunună,
Să-mi spună, hai la întâlnire,
În paradisul de iubire.