BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

30 august 2012

SCRISOARE CĂTRE INIMILE BUNE!



Părintelui Marius Matei, colaboratorilor şi cititorilor siteului „Lumea Credinţei”

Încep cu o mărturisire sinceră:
Mi-e foarte greu să scriu şi să ţin pasul cu voi!
Vă admir însă enorm. Pe cei ce scrieţi atât de aprins în „Lumea Credinţei”. Aştept de fiecare dată să-ţi citesc gândurile. Sfinţiei tale şi celor care se ostenesc pe acest site. Aveţi o vlagă aparte. Vă simt încă frumos „înverşunaţi” în desconspirarea tainelor divine. Vă sorb splendoarea şi vă binecuvintez inimile.  
   Nu pot să mă stăpânesc însă de la un cuvânt. Deşi, parcă nu mai am elanul exuberanţei. Şi simt că ultimii ani ne-a împărţit opţiunile. Că ceea ce voi scrieţi de multe ori eu nu sunt în stare să descifrez în adâncuri. Că iată, activităţile mele, ale cenaclului meu, nu găsesc rezonanţă în lumea fundamentalistă. Pentru că, din păcate, există şi o astfel de lume, care se motivează doar din „elite” patristice şi prea puţin din fapte concrete. Adică, construim catedrale imense spre a pune cruci feroce peste piept, cităm profesional din îngeri ai pustiei, ne dăm cu presupusul la „chestiuni” de bucătărie internă a politicii bisericeşti, dar, prea puţin iubim. Prea puţin facem ceva pentru aproapele nostru.


   Frate părinte Marius Matei. Sfinţia ta mă poţi înţelege. Pentru că mă iubeşti şi mi-ai dat şansa să mai apar şi eu pe binecuvântatul vostru site. Dar, mă roade ceva în inimă, şi cred că nu ajunge doar să scriem şi să ne citim unii altora superbiile teologice. E nevoie de ceva mai mult decât atât. E nevoie să ieşim în întâmpinarea aproapelui. „Fugind”- cum a făcut-o tatăl primitor al fiului risipitor.
     Hai deci să facem ceva împreună. Să ne rugăm.Să cântăm. Să mergem între oameni. Să-i căutăm. Să mergem pe comunităţi rurale. Să le aducem ceva în plus. Să organizăm acţiuni comune de mărturisire şi de filantropie. E ceea ce în umilinţa şi neputinţa sa încearcă Cenaclul Lumină Lină.
Şi o să-ţi fac o mărturisire. Să nu crezi că preoţii se înghesuie ca să ne invite. Să nu crezi că cei ce scriu pe bloguri şi siteuri creştine mi-au trimis vreodată cuvinte de încurajare. Să nu crezi că între colegi există solidaritate. Nu. Realitatea e destul de tristă. Dar, cei ce s-au bucurat de prezenţa noastră au făcut-o dintr-o credinţă puternică activă şi odihnitoare.
 

Frate Părinte
  Ieri a fost o zi deosebită. Am fost la Cluj. La Dinu Criste în emisiune. A doua oară în mai puţin de două săptămâni. A fost frumos. Şi i-am vorbit din nou de eforturile sfinţiei tale. I-am cerut să îţi sprijine necondiţionat eforturile. Sper că o va face. Este un om de cuvânt şi de caracter.
 De fiecare dată când mă întorc de la Cluj am nostalgia anilor care au fost şi bucuria de a mai crede în viaţă.
   Sofocle scria odată că timpul acoperă tot ceea ce este descoperit. Astăzi, la aproape două decenii după terminarea şcolii, caut să ştiu ce a fost „în mintea mea” de atunci. Ce anume credeam că este viaţa, preoţia, lumea.  Şi mă gândesc, la modul în care părinţii noştri profesori din Seminarul Teologic se străduiau să ne aducă infinitul cunoştinţelor religioase în inimă. Mai înainte de a ieşi în faţa unui public creştin deopotrivă „pretenţios” şi „dezinteresat”, am crezut şi noi, tinerii teologi de atunci, în biruinţa războiului cu morile de vânt.
Lumea de astăzi m-a obosit. Este o lume apăsată de imediat. O lume care mă trimite spre însingurare. Şi frica de a constata, aşa cum scria undeva Octavian Paler că acest „târziu” este întotdeauna „prea târziu”. Că anii trec prea repede, că trenul nostru fuge prea repede prin gări efemere. Că prietenii ne lasă. Că cei cărora le-am făcut bine ne uită. Că fiecare se simte îndreptăţit să se justifice în faţa imposturii, spunând că el a făcut „destul”. Şi oamenii, şi creştinii, şi ateii, cu toţii.
 

Pe străzile Clujului au apărut primele frunze de toamnă. Toamna la Cluj are gust de lacrimă şi miros de nostalgie. Iedera stă obosită pe casele de pe Strada Republicii, precum aripile noastre îmbătrânite de atâta căutare a cerului. Am bătut pas cu pas toate acele străzi pe care visam pierdut în tinereţe că o să am o viaţă frumoasă. Mă visam terminând şcoala şi devenind un preot bun. Care să ajute oameni şi să primească bucuria lor…
Închei gândindu-mă la un cuvânt frumos. Hai să zicem ceva din Victor Hugo: „Timpul curge din noi ca dintr-un ceasornic cu nisip, dar noi nu simţim fuga asta, mai ales în clipele supreme.”
Vă rog să mă iertaţi. Şi nu uitaţi de misiunea noastră comună. Nu ştiu cum se vede viaţa la Bucureşti. Dar Clujul şi Sibiul trebuie să-şi unească eforturile. Nu avem voie să stăm despărţiţi. Noi cu cenaclul, voi cu mărturisirea voastră aleasă. Oare nu putem găsi ceva mai multe fapte? Hai să încercăm.
Cu dragoste
Părintele Cătălin.