BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

31 august 2012

A VENIT TOAMNA! CU CE NE SUNT INIMILE ACOPERITE?

RĂSPUNDEŢI PE: dumitreancatalin@yahoo.com
O sintagmă prea des uzitată: Iubirea „mea”!


Nu! Nu destinaţia este o soluţie pentru viaţă. Ci însăşi drumul pe care mergi este cel mai frumos lucru. Suntem prea slabi şi ne mândrim cu destinaţiile la care am ajuns. Sau spre care tindem. Aiurea. Nimeni nu a ajuns la nici o destinaţie. Noi suntem doar visătorii destinaţiilor. Cei care ne folosim de pretexte ca să evaluăm ratările destinaţiei noastre.
Şi mie îmi vine de multe ori să plec. Dar, unde să mă duc? De ce să plec? De cine să scap? Căci de noi înşine şi de problemele noastre nu scăpăm niciodată. Iubirea ancestrală, călugăria, căsătoria, ce sunt altceva, decât simple schimbări de decor. Destinaţii care, odată găsite, ne mulţumesc  şi apoi ne dau lupte.
Ştiu un adevăr. Într-o ceartă niciodată nu te cerţi cu „adversarul”. Te cerţi cu tine însuţi. La fel cum într-o iubire MAI LUMEASCĂ, niciodată nu îl  iubeşti doar pe cel pe cel ce îl iubeşti. Iubeşti poate şi în în funcţie de tine şi scopul tău. În fapt, la urma urmei este doar „iubirea ta”. Doar Hristos a îndrăznit să zică ceva mai mult. Şi a plătit. Concluzia: Drumul rămâne interesant…

ILUZIE DE TOAMNĂ



E un tren la noapte, se încheie toate,
O să plec cu munţii în singurătate,
Nu mai pot în lume, voi abandona,
Voi avea în munte, doar tăcerea mea.

Trenul care pleacă, e un tren ce doare,
Are în vagoane, lespede uşoare,
Nu încap surplusuri şi bagaj întreg,
Unde pleacă însă n-aş putea să merg.

Prea multă spoială pentru despărţire,
Lumea aceasta veche are solzi în fire,
Şi îmi pare viaţa un nebun ascuns,
O problemă crudă fără de răspuns.

Despre mine mâine va ieşi un mit,
Se va spune tragic ca  m-am răvăşit,
Că la despărţire nu am spus adio,
Şi-am crezut că lumea o voi regăsi-o.

Dar mi-e mult de toate şi mi-e greu cu lacrimi,
Prea se face silă de prea multe patimi,
Un bilet de clasă şi un dor aşteaptă,
Poate chiar o lume, fie şi cealaltă.

Doar Măicuţa ştie blânda mea pornire,
Că de fapt e pace şi nu despărţire,
Şi acolo unde eu am să mă duc,
Nu e nici o teamă, nu e nici un truc.

Trenul care pleacă, e un tren de jale,
Pleacă, pleacă, pleacă, pe smerita cale,
Hai lăsaţi batista, nu îmi faceţi silă,
Nu cerşiţi speranţe şi nu cereţi milă.

Vă voi da o veste când voi fi departe,
Poate din durere voi mai scrie carte,
Şi acum prin îngeri numele îl schimb,
Hai, şi la adio, nu mai este timp.