Pământul de mâine

Pământul se întoarce în oasele sfioase,

Îmbătrânim şi parcă e totul ca un vis,

Ne căutăm credinţa şi zilele frumoase,

Şi coborâm molatici şi plini într-un abis.

Ne despărţim de unii, ne întâlnim cu alţii,

Sub soare nu se schimbă nimic din ce-a fost ieri,

Deşi părem pierduţii, miraţii şi atlanţii,

Cu mările de aur ce-au devenit tăceri.

O mână, doar o mână de-ar sta la noi pe creştet,

Noi înşine am spune că este sol divin,

Şi am simţi iubirea ca nufărul ce creşte,

Din lacul fără nume la un stelar senin.

Că tot ce se adună şi tot ce se sfârşeşte,

În viaţă e puterea de a spune ce-i de spus,

Şi numai astfel cerul coboară omeneşte,

Din răsărit de pace spre un sublim apus.

Dar vorba să îţi fie cărare înţeleaptă,

Nu foşnet, nu urgie, nu lacrimi, nu frământ,

Ci binecuvântarea întotdeauna dreaptă,

Ce lasă mulţumire din om până la sfânt.

Şi cei din jur să ştie că dragostea e calea,

Şi tot ce se sfârşeşte înseamnă început,

Când muntele se mută acolo unde valea,

Este lumina milei din care s-a născut.