BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

26 aprilie 2012



Mirul de pe degetul preotului
   Pe degete preotul avea urme proaspete de mir. Încă un prunc botezat şi uns cu marele mir. Apoi, feţele celor care priveau spre ochii pruncului. Un prieten i-a adus un prosop. Dar nu a putut să şterg mirosul. El a rămas şi rămâne mereu.
   Preotul şterge răni. Credincioşii vorbesc de războiul cu duhurile cele necurate. Dar uită de mirosul mirului. Se întreabă dacă azi părintele din parohie a citit sau nu Molitfele cele mari. Dacă nu le-a citit ce rost are să mirosim mirul şi să vedem bucuria?... Botezaţi au mai fost şi alţii. Contează doar dezlegările şi rugăciunile ce ne scapă de rău…
   Părintele a închis ca de obicei uşa altarul, nu înainte de a fi aşezat cu grijă în chivot sticluţa cu Marele Mir. Obosit a tras uşor dvera ca să vadă dacă mai este cineva în biserică. Dar, nu mai e nimeni...Mirul continuă să miroasă puternic de pe degetele sale. Ochii i se închid uşor a mulţumire de sine. Încă unul a ajuns în turma cea sfântă…
   În acest timp credincioşii îşi caută dreptatea. Unde este patriarhul, mitropoliţii, episcopii? De ce nu se ridică ei împotriva masoneriei, a ateilor, a desfrânaţilor? Pe internet lumea cere dreptate şi patimă ortodoxă…
   Părintele a ieşit din biserică. Cu paşi domoli se îndreaptă spre casă. Inima îi pare grea şi atât de obosită. Din sufletul său a curs suflet, ca roua dimineţii ce străpunge cu blândeţe pământul cel  sterp. Poate în odaia sa va avea parte de un somn lung şi binecuvântat. Poate îngerii îi vor trimite lumină în vise. Poate lumea se  va schimba de mâine. Poate cei ce au plecat pe la casele lor vor reveni mai buni. Poate… Mirul continuă să miroase frumos. Câtă splendoare!
Semn de pace

De-aş vrea să fac ceva mai îndrăzneţ,
Prin Apuseni mi-aş face o chilie,
Să mă-ntâlnesc cu blânzii eremiţi,
Şi un oftat de ceruri să mă ţie.

Pe Arieş să curgă dorul meu,
Şi nimeni acel dor să nu-l mai ştie,
Că dorul meu e dor de Dumnezeu,
Şi numai el mai poate să mă ţie.

Pe la Albac în schitul blând-frumos,
Să mă-ntâlnesc cu sfântul meu Ilie,
Din psalmi nectarul să-l culeg duios,
Şi foamea-aceasta veşnic să mă ţie.

Cu moţii să trăiesc ca cei stăpâni,
Să simt sperând că bine o să fie,
Când îngerii coboară pe la stâni,
Şi acest leac de pace să îmi ţie.

De la Râmeţ să iau un fel de dar,
O stâncă de culoarea cenuşie,
Un cer de lacrimi şi un strop de har,
Şi gândul meu de inimă să ţie.

Nimic mai mult, nimic mai luminos,
Şi nici un fel de altă amintire,
Doar mirul ce l-am pus pe os duios,
Când nu ştiam nimic din ce-o să fie.


Ceas de pace

Creştinii au adus coliva caldă,
Frământul lor de lacrimi este plin,
Şi ochii de copil ar vrea să vadă,
Cum bobul fiert a devenit divin.

Şi neschimbată este rugăciunea,
În fiecare zi acelaşi ceas,
Începe lunea şi sfârşeşte lunea,
Ziua a opta, ziua ce-a rămas.

Un înger peste faţă mă alintă,
Nu văd nimic, dar cred şi înţeleg,
Şi alte răni din mine o să simtă,
Leacul iubirii ca un cer întreg.

Cădelniţează omul un cărbune,
Tămâia are chipul celui blând,
Şi ce-aş putea din lacrimi a mai spune,
Când fumul însuşi este crezământ.

Pe cei plecaţi trecuţi în sărindare,
Îi pomenim la slujbe şi în dor,
Să se coboare iarăşi în hotare,
Să mai aline rănile ce dor.

Aşa trăieşte cerul şi pământul,
Într-un potir de milă sângeriu,
Luminile au coborât Cuvântul,
Şi niciodată nu e prea târziu.








25 aprilie 2012

revin


Teologie de dimineaţă


Mi se pare că totul începe din nou. Fiecare zi, fiecare clipă de bucurie. Ca şi în legile fizicii, nimic nu se pierde totul se transformă. Astfel am început să iubesc fiecare nouă zi de viaţă. Vorba lui Eminescu: "Spuneţi-mi despre dânsa tot răul din lume...eu tot o iubesc" Şi la urma urmei Dostoievski are profundă dreptate: "Întâmplător, oricine poate iubi..!" Asemenea şi eu. Aştept dimineţile cu o frenezie care-mi tulbură orice vis. Hm... De mult nu mai visez liniştit. Sunt prea preocupat ca să scap de noapte şi să mă întâlnesc din nou cu soarele.
Ce dor mi-e de lumină. Altfel nu aş putea fi nici un pui de poet. Şi în ultima vreme nu am mai scris mai nimic. Nici pentru site, nici pentru blog, nici pentru "Lumea Credinţei". Mi-a fost teamă să nu vă mint, să nu spun ceva de care să vă pară rău. Sunt atâţia şi atâţia care scriu... Teologie, morală, poezie... Şi prea puţini cei care reuşesc să tacă. Şi Dante spunea undeva că "iubeşte puţin cel care poate spune prin cuvinte cât iubeşte" De aceea am învăţat să tac. Să îi las pe alţii să-mi spună cum e cu mântuirea, cu scrisul, cu bucuria vieţii. Până atunci, ce dor mi-e de zorii unei noi zile!

început
Aud o porunca: Să fie lumină!
Să pun rânduială în sufletul meu,
Să am peste toate o stare senină,
Să uit de tristeţe, de ce este greu.

Şi-aşa mă ajunge o pace frumoasă,
O simt dăruită şi plâng nesfârşit,
Un mir care curge cu lene duioasă,
Pe vechea tristeţe de os răstignit.

Şi rana se-nchide, şi firea devine,
Un mugur de soare din pomii miloşi,
Şi parcă tot cerul pe mine îmi vine,
Ce lume curată, ce oameni duioşi!

Şi ziua îmi pare făcută din iarbă,
Amestec de viaţă, mireasmă şi flori,
Gândesc ca un înger ce trece la treabă,
Şi scoată splendoare din frunze şi nori.

Genunchii coboară, un gând se dezleagă,
Văd fluturi de aur zburând către rai,
Pe buze tăcerea stingheră coboară,
Şi mierea iubirii se lasă în nai.

Aud din adâncuri: Aşa este bine!
E dusă durerea şi ce a fost greu,
Icoana Măicuţei se uită spre mine,
Ce mult mă iubeşte de fapt Dumnezeu!

Scrisă sâmbătă dimineaţa în drum spre Frăsinei

16 aprilie 2012


Visările

Priviţi spre tot ce port în mine,
Sunt ochii păcii de copil,
Cristale de suspine line,
Poveşti de viaţă sângerii.

Nu osândiţi un fir de iarbă,
O floare din grădini de dor,
Sunt prea curat să cred în zarvă,
Sunt prea umil să cred în zbor.

Şi dacă felinarul nopţii,
Îmi duce inima în cer,
E semn că port firescul sorţii,
De a iubi şi-a spune: sper.

Vechi amintiri, ceva credinţă,
E tot ce am în casa mea,
Nu mai găsesc nici o fiinţă,
Poate un înger sau o stea.

Dar cum firescul mă apasă,
Lumina lina arde blând,
Lângă psaltirea de pe masă,
Lângă tăcerile de rând.

Şi luna, prea curată floare,
Pe care o privesc plângând,
Îmi spune: Doare şi mă doare,
Şi gândul tău e propriul gând.!

Acest cuvânt mă linişteşte,
Şi pun o zi pe visul greu,
Poate de mâine omeneşte,
Din lună vine Dumnezeu.

Şi îmi va spune: Fii o floare,
Fiorul tău e prea divin,
Tot cerul simte cum te doare,
Purtând pe inimă un spin.

Eliberează-ţi bucuria,
Fii mare căutând un mal,
Închide gândul şi privirea,
Şi simte malul peste mal.

15 aprilie 2012

Se simte briza jucăuşă a florilor de mai




Iertările

De ţi-am promis un stop de libertate,
De ai crezut că nu am nici un off,
Mai singur, mai pătruns de vanitate,
Îţi spun acum, a fost numai un moft.

Prea multe clipe au zburat nebune,
Şi le-am pierdut precum le-am şi primit,
Acum curajul meu îţi poate spune,
Nu mai suport să fie un sfârşit.

Şi dacă cerul însuţi nu te lasă,
Să te cobori în bietul meu suspin,
Eu totuşi cred că ţie chiar îţi pasă,
Şi pentru mine te-ai lăsa în spin.

Posibil să te pierd şi altădată,
Probabil să te caut iar prin flori,
Aşa e în iubire câteodată,
Când soarele se-ascunde după nori.

Dar cel mai mult sunt sigur că e bine,
Fără de cer nu am nici un pământ,
Şi cristalinul care totuşi vine,
Sunt ochii mei ce plâng de dorul blând.
Emoţie de Paşti 







Şi de Paşti un mic izvor,
Duce flori pe apă dulce,
Vai ce bine şi ce dor,
Parcă plânsul meu se duce.

Şi de Paşti presimt duios,
 Reîntoarcere firească,
Într-un pat cu lemnul ros,
În chilia bătrânească.

Şi de Paşti visez ceva,
Să primesc chemarea blândă,
Într-un munte, undeva,
Cu o floare peste tâmplă.

Şi de Paşti mi-e dor de cer,
Poate chiar de crinul nopţii,
Când în ceasul de mister,
Voi lăsa iubirea sorţii.

Şi de Paşti aşa trăiesc,
Ca un înger de tăcere,
Dăruiesc, întineresc,
Lângă sfânta înviere.

13 aprilie 2012


Ploile de Paşti

Ploile ne sunt altarul,
Sau un semn de împăcare,
Paştile, ruşinea, darul,
Lacrima din fiecare.

Ploile ne sunt curajul
Celor ce-am uitat de viaţă,
Pacea, sufletul, mirajul,
Cerul cald de după ceaţă.

Ploile vor sta la poartă,
Ca să bată în nopţi senine,
Când jelind această soartă,
Îmi veţi spune că e bine.


 Oră de lacrimi

Lacrima mea,
Un colţ de rai,
O floare albă,
Pe drumul către Dumnezeu,
Nu are nici un fel de grabă.

Se poticneşte,
Strigă,
Simte,
E ca un duh de primăvară,
E lacrimă,
E pace rară,
Şi parcă e întâia oară.

Şopteşte,
Spune vorbe multe,
Visează munţi, miresme, lacrimi
Îngeri ce vin ca să asculte,
Poveştile fără de patimi.

Lacrima mea,
Nu are soră,
Din ochiul milei curge blândă,
Şi-n după goana ei minoră,
Pe pat se-ntinde şi e frântă.

11 aprilie 2012

La Joia Mare


Veronica

 















Măslinii plâng în jale,
Ce aspră e mahrama,
Nu-ţi pune Veronică răbdarea la-ncercare,
Învinge suspiciune şi datina şi teama,
Pe faţa mărturiei tu să sădeşti o floare.

Soldaţii se frământă,
Vor sânge, vin şi patimi,
Nu mai au nici un suflet, vor sânge şi putere,
Dar tu, o Veronică, cu inima de lacrimi,
Pătrunde lângă cruce şi lângă înviere.

Cocoşii nu mai cântă,
Trădarea e prea multă,
Nu mai există pace, pământul e fierbinte,
O, sfântă Veronică, iubeşte şi ascultă,
Un înger stă în tine, un om abia te simte.


Fără de munte


Eram atât de sigur că muntele mă iartă,
Că m-aş fi dus cu cerul să stau prin el o noapte,
Zădărnicind o lume şi cea din urmă ceartă,
Atâta cât e bine, atâta cât se poate.

Dar muntele mă ţine departe de iubire,
Nu-şi mai aşteaptă fii în cristalin molatic,
Ca un habotnic aspru s-a închistat în fire,
Şi brazii şi-i hrăneşte cu oxigen fanatic.

Şi-n acest timp speranţa ucisă e în floare,
Ca biata rândunică ce a rămas rănită,
Prin toamne ruginite ea moare în răcoare,
Iar cei ce o îngroapă îi spun c-a fost ispită.

Aşa e şi cu viaţa, cu muntele, cu dorul,
Doar Dumnezeul săracul mai ştie şi-nţelege,
Ce este dăruirea, susţinerea şi zborul,
Un vis de nemurire sau o fărădelege.


8 aprilie 2012

Părintele Cătălin la sfat cu îngerul... Nopţi cristaline...


La început de „timp mare”

Să ne împăcăm cu noi înşine. Atunci ne vom împăca cu toţi. Şi fără îndoială că şi cu îngerul păzitor, acel „chip” de rai pe care Dumnezeu ni l-a lăsat ca balsam pentru neputinţe.
De la un timp vorbim tot mai puţin cu îngerii. Ce să le spunem? Că suntem sensibili? Că suntem păcătoşi? Că vrem mai mult decât ni s-a dat? Parcă e ridicol. Parcă nu e firesc aşa. Cum să vorbim noi despre slăbiciunile noastre. Aşa cum şi eu mă întreb acum, cine ştie cine mă va judeca ca pe un om şi nu ca pe un militant al mântuirii. Dar, mă rog, fiecare marturisire are preţul şi sublimul ei. Şi numai astfel se ajunge în rai. Iertând, iubind, sperând, colindând prin lacrimile sfinţilor. Aceasta e viaţa. Ce oare altceva?


  
La împăcarea cu îngerul

Şi nu şti ce mă doare,
Această zi de pace,
Această palmă-ntinsă spre tine ca spre cer,
Dar văd că tu eşti numai o lacrimă ce tace,
Un fel de remuşcare, un bâlbâit mister.

Şi nu ştiu ce te doare, ce  ar putea să fie,
Poate un dor de vară sau vreun frumos decor,
În care orice vorbă şi dragoste târzie,
Atrage paradisul din care nu mai mor.

Şi am un trup coleric, tu ai doar aripi albe,
Ciudată antiteză, un om şi-un înger mut,
O lebădă ce duce pe ape vise calde,
Un cavaler nostalgic ce crede în trecut.

Şi tu-ţi slujeşti destinul, prin cete cristaline,
Arhanghelii te cheamă mereu să fi soldat,
Pe mine mă răstoarnă acele zile line,
Când te vedeam în munte izvorul nesecat.

Mi-era atâta de jale, când te chemam la rugă,
Împreunând sublimul cuvintelor de har,
Dar nu stăteai o clipă, erai mereu pe fugă,
Ce să-nţeleg din tine, icoană, rană, dar?

De la botez încoace, mă tot comandă frunze,
Şi toamnele rebele de tine mă despart,
În zale felurite şi-n amăgiri profunde,
În mine nu am pace, în tine nu încap.

Mi-ai spus odată simplu, că îngerii vibrează,
Doar după legi străine de orişice nevoi,
Mi s-a părut atunci că nu am mintea trează,
Că viespi ucigătoare se scurg din doi în doi.

Dar cine se-nţeleagă, acest binom profetic,
Pământul între stele şi stele pe pământ,
Un crucifix golgotic, teluric şi concentric,
Iubirea suferindă în cel mai singur sfânt.

Aşa că vorba multă mai bine să coboare,
Pe lemnul ce mă ţine atât de răstignit,
Un cui pătrunde-n palmă şi poate e un soare,
Care-mi deschide ochii şi dorul pironit.

Aşa că noaptea asta, albastră, blândă, bună,
Să-mi fie împăcarea cu tot ce s-a mişcat,
Când cornul de speranţă cu pace  încă sună,
Iar vânătoarea veche de mult a încetat.