NOSTALGII DE
PRIMĂVARĂ
Poeziile mele
aduc uneori izvoare de lacrimi. Sunt fluturii care ard pe cărări de noapte, frământaţi
de teama zorilor de zi. Uneori însă nopţile sunt mult prea lungi, parte din
vechimea lumii şi din dorul lui Dumnezeu.
Mă gândeam la cât
suflet am pus în aceste poezii, iar ele sunt uitate de multe ori mai repede decât însăşi
moartea. Cei care le primesc uită că ele există şi nu-şi aduc aminte de ele
înceasuri de tristeţe. Se tem de lumina şi de exuberanţa lor. Şi poate că de
aici ne începe despărţirea. Mereu trişti, mereu boemi, mereu cu osânda pe faţa, pierdem în fiecare zi ceva din noi, poate chiar iubiriea şi lumina divină. Prea grijulii cu cerul am pierdut suflul aproapelui, căldura emoţiei lui şi duhul unei albe rugăciuni. Pentru că, chiar şi acatistele noastre au ajuns să fie triste, repezi şi fără dulceaţă.
Odată şi odată
aceste versuri vor îngheţa. Vor deveni cubul de gheaţă cu care ne vom trezi în
dimineţi amintindu-ne de ce a fost frumos altădată. Şi lacrima care le visează,
mîna poetului mereu tremurînd, va deveni o nălucă, o dulce fostă primăvară şi
un clopot de dor. Atunci, mai ales atunci vom regreta toate nopţile de rutină,
toate zilele fără Dumnezeu şi toate iluziile vieţii noastre.
Elegia fluturilor reci
Fluturii cărnii
în jale,
Plâng înadins pe
la geam,
Florile-i cheamă
pe cale,
Ei se ascund după
ram.
Stau adormiţi şi
visează,
Calde petale
căzând,
Lacrimi de dor ce
urmează,
Inimi întoarse în
gând.
Dar primăvara e
veche,
Din doi în doi a
murit,
Fluturii nu au
pereche,
Ei sunt atomul
zdrobit.
Mereu sperând
într-o oră,
Când dintr-o
floare de rai,
Dragostea blândă,
sonoră,
Îi va surprinde în: Hai!
Bun român
Poţi să plângi
mereu Ardealul,
Poţi să fii un
blând stăpân,
Să transformi în
munte dealul,
Dar să fi un bun
român.
Poţi să fii creştin de frunte,
Cum doar sfinţii
mai rămân,
Să-ţi faci către
cer o punte,
Dar să fii un bun
român.
Poţi să-ţi pui
trupul pe cruce,
Să adormi numai
pe fân,
Tu de fapt stai
în răscruce,
Dacă nu eşti bun
român.
Elegia ultimului drum
Tu nu ai fost
decât petala,
Buchetului căzut
din suflet
Şi eu mereu mi-am
pus cerneala
Cu semnătură
peste cuget.
Icoanele te-au
ars în jale,
Şi ochii tăi
priveau cu sânge,
Iar eu cânt te
zăream pe cale,
Credeam că însăşi
Duhul plânge.
De-atâtea ori
cercatam singur,
Să-ţi spun că
dorul meu te ştie,
Aşa cum ai rămas,
desigur,
Un început din
ce-o să fie.
Dar gândurile şi
speranţa,
Sau contopit fără
de tine,
Şi mi-a rămas
doar cutezanţa,
Lumina lină de
plinire.
De astăzi plec pe
alte ape,
Fugind de porţi
ce se frământă,
Şi îngerii să îmi
adape,
Îndurerata sete
sfântă.
