BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

15 martie 2012


NOSTALGII DE PRIMĂVARĂ

     Poeziile mele aduc uneori izvoare de lacrimi. Sunt fluturii care ard pe cărări de noapte, frământaţi de teama zorilor de zi. Uneori însă nopţile sunt mult prea lungi, parte din vechimea lumii şi din dorul lui Dumnezeu.

     Mă gândeam la cât suflet am pus în aceste poezii, iar ele sunt uitate de multe ori mai repede decât însăşi moartea. Cei care le primesc uită că ele există şi nu-şi aduc aminte de ele înceasuri de tristeţe. Se tem de lumina şi de exuberanţa lor. Şi poate că de aici ne începe despărţirea. Mereu trişti, mereu boemi, mereu cu osânda pe faţa, pierdem în fiecare zi ceva din noi, poate chiar iubiriea şi lumina divină. Prea grijulii cu cerul am pierdut suflul aproapelui, căldura emoţiei lui şi duhul unei albe rugăciuni. Pentru că, chiar şi acatistele noastre au ajuns să fie triste, repezi şi fără dulceaţă.

     Odată şi odată aceste versuri vor îngheţa. Vor deveni cubul de gheaţă cu care ne vom trezi în dimineţi amintindu-ne de ce a fost frumos altădată. Şi lacrima care le visează, mîna poetului mereu tremurînd, va deveni o nălucă, o dulce fostă primăvară şi un clopot de dor. Atunci, mai ales atunci vom regreta toate nopţile de rutină, toate zilele fără Dumnezeu şi toate iluziile vieţii noastre.




Elegia fluturilor reci

Fluturii cărnii în jale,
Plâng înadins pe la geam,
Florile-i cheamă pe cale,
Ei se ascund după ram.

Stau adormiţi şi visează,
Calde petale căzând,
Lacrimi de dor ce urmează,
Inimi întoarse în gând.

Dar primăvara e veche,
Din doi în doi a murit,
Fluturii nu au pereche,
Ei sunt atomul zdrobit.

Mereu sperând într-o oră,
Când dintr-o floare de rai,
Dragostea blândă, sonoră,
Îi va surprinde în:  Hai!






Bun român

Poţi să plângi mereu Ardealul,
Poţi să fii un blând stăpân,
Să transformi în munte dealul,
Dar să fi un bun român.

Poţi să fii creştin de frunte,
Cum doar sfinţii mai rămân,
Să-ţi faci către cer o punte,
Dar să fii un bun român.

Poţi să-ţi pui trupul pe cruce,
Să adormi numai pe fân,
Tu de fapt stai în răscruce,
Dacă nu eşti bun român.






Elegia ultimului drum

Tu nu ai fost decât petala,
Buchetului căzut din suflet
Şi eu mereu mi-am pus cerneala
Cu semnătură peste cuget.

Icoanele te-au ars în jale,
Şi ochii tăi priveau cu sânge,
Iar eu cânt te zăream pe cale,
Credeam că însăşi Duhul plânge.

De-atâtea ori cercatam singur,
Să-ţi spun că dorul meu te ştie,
Aşa cum ai rămas, desigur,
Un început din ce-o să fie.

Dar gândurile şi speranţa,
Sau contopit fără de tine,
Şi mi-a rămas doar cutezanţa,
Lumina lină de plinire.

De astăzi plec pe alte ape,
Fugind de porţi ce se frământă,
Şi îngerii să îmi adape,
Îndurerata sete sfântă.