BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

29 martie 2012



Floare



Fără petale nu mai sunt floare,
Biata tulpină, plânge şi ea,
Din rădăcină totul o doare,
E tot mai aspră şi tot mai grea.

Rupse şi unul, rupse şi altul,
Cică de milă, cică de dor,
Şi-aşa pierdut-am cerul, înaltul,
Visul de pace, visul de zbor.

Voi ce îmi spuneţi floare de vară,
Regină mută, lebădă stea,
Vântul v-aduce ca pe-o ocară,
Pe unde bate, pe unde vrea.

Şi-acum stingheră, fără iubire,
Doar cu pământul sterp şi uscat,
Pustie, veche, arsă în fire,
Ca Răstignitul cel blestemat.

Îmi vreţi parfumul, dar ce vă pasă,
Pe mine altfel m-aţi folosit,
Cât v-am fost caldă floare frumoasă,
M-aţi pus pe inimi şi m-aţi dorit.

Dar vai, plăcerea moare, se stinge,
Astăzi e apă, mâine noroi,
Şi disperarea cruntă învinge,
Prin voi, prin mine, din doi în doi.

Lăsaţi-mi pacea, lăsa-ţi mi dorul,
Plecaţi pe drumuri fără de flori,
Să nu mai smulgeţi viaţa, fiorul,
Să nu mai scoateţi ape din nori.

Şi dacă poate, totuşi o floare,
În calea voastră va răsări,
Peste petale să puneţi soare,
Ochii cei limpezi ce vor privi.

Şi-apoi cu milă pliniţi nectarul,
Fluturi de pace, albi ca un cer,
Din preaiubire să curgă harul,
Ca o lumină lină de cer.

28 martie 2012


   Mă întorc la Eminescu. Cel pe care Părintele Nicodim l-a văzut cândva sfânt. Ce dor cumplit de Eminescu am. Şi de poezie. Scriu greu, scriu, cu anevoie, nici nu mai ştiu de cine sunt citit. Pentru că, durerile mele au un singur leac, poezia. Şi de aceea Eminescu mi-e frate, mi-e lege, mi-e iubire.
  Aşa e de când mă ştiu. Mă despart repede de cei dragi şi mă aprind şi mai repede de dorul lor. Şi Eminescu mă înrudeşte cu dorul de ţară. De Ardealul inimii mele. De munţii Maramureşului, de Apusenii lui Avram Iancu pe care nu i-am mai văzut de atâta vreme. Ce o mai fi pe la Arieşeni, locul în care am simţit umanitate şi atâta pace sufletească. Ce vor mai fi făcând îngerii bisericilor de lemn, mocăniţa  cu care ajungi la minele de la Abrud? Cum de putem fi atât de goi, de trişti, de delăsători? Cum putem să ne lăsăm frumosul deoparte, de frică, că vom pierde imediatul, banii, mântuirea?
  Ce dor îmi e de Eminescu. M-aş pune chiar acum pe tren şi aş pleca în munţi. La locul cerului pământean. Fără orgolii, fără vise, deşarte, fără reproşuri, fără sminteli. Cu Eminescu şi dorul de sublim.



DOR

Pe acelaşi drum, pe aceeaşi lume,
Într-un tren ce pleacă, întru-un vechi vagon,
Şi curând semnalul gării o să sune,
Pe aceeaşi notă, pe acelaşi ton.

Şi peronul gării mut precum speranţa,
Şinele pătrunse de un stins ecou,
Zilele pierdute, visul, cutezanţa,
Când vedeam şi timpul mai curat, mai nou.

Iar la geam doi tineri, ce-şi zâmbesc cu pace,
Îi privim, ştim sigur, ei şi numai ei,
Mai aduc o şansă lumii care tace,
Şi cum stau alături, par ei dumnezei.

Trenul se porneşte, fumul ne îneacă,
O batistă albă flutură stingher,
Un copil îşi plânge mama care pleacă,
Poate fără doruri, poate fără cer.

Nici o remuşcare, nici o disperare,
Doar biletul cinic într-o palmă grea,
Ne privim valiza, pare tot mai mare,
Şi în ea ascundem cea mai sfântă stea.

Drum fără oprire, drum pustiu şi aspru,
Staţii părăsite, fără nici un semn,
Călători de jale, pe pământul tandru,
Ce şi-a pus iubirea pe un cinic lemn.

Pe aceeaşi lume, pe aceeaşi cale,
Mergem către mâine, fie ce o fi,
Cine suntem oare, dragoste sau jale,
Cine poate spune, cine poate şti?

25 martie 2012


Inimă























Şi acest cer plăpând de stele,
În care-aştept ceva mai bun,
Are un lacăt la zăbrele,
E dorul meu, nebun, nebun...

Şi acest astru, ce mă poartă,
Prin universuri ca de fum,
E prea înstrăinată soartă,
Că mulţi mă cred nebun, nebun...

Şi voia ce se face lină,
Deşi nu vreau nimic să spun,
E viaţa mea cândva senină,
Sau zborul cel nebun, nebun...

Iubirea însăşi e tranşeea,
În care oasele se-adun,
Un plâns prelung, ca odiseea,
Că port un vis nebun, nebun...

Mă simt mereu respins de milă,
Ce greu e să trăieşti postum
Şi ochii tăi lăsaţi în silă,
Să pară văz nebun, nebun...

Mereu să ţi se pară crucea,
Ca un obuz pierdut din tun,
Cu frică să îţi minţi răscrucea,
Păşind nebun, nebun, nebun...

Iar mâna care te dezmiardă,
Un cristalin şi plin alun,
În lacrimi sincere să ardă,
Cu tot ce e nebun, nebun...

Şi tu să vrei măcar o dată,
Să nu mai fi un biet tăciun,
Purtând o lege disperată,
Oftatul cel nebun, nebun...

Un altul să te înţeleagă
Şi eu pe el un dar să pun,
Planeta inimii întreagă,
Misterul alb, nebun, nebun...

Iar gheaţa ce o port în minte,
Acel condei ce mi-l asum,
Mărturiseşte prin cuvinte,
Că nu am fost nicicând nebun.

22 martie 2012




De înţeles


Nu blestemăm, ci ningem,
Pe cei ce ne vor rău,
E-atâta amăgire prin duhurile noastre,
Că ar putea de mâine,
Să fie doar un hău,
Şi Dumnezeu să plângă
pe lacrimile voastre.


Nu mai vorbim, dar sincer,
E greu să scrii ceva,
Tot ce citiţi prin inimi e doar o nebunie,
Aşa e dorul vostru, aşa a fost cândva,
Ca dragostea să moară şi bine să vă fie.


Dăm binecuvântare, întoarcem alt obraz,
Mă pălmuiţi cu sete, copiii mei de jale,
Apoi,la ceas de seară, când veţi găsi răgaz,
Citiţi o poezie, că o iertată cale.

15 martie 2012


NOSTALGII DE PRIMĂVARĂ

     Poeziile mele aduc uneori izvoare de lacrimi. Sunt fluturii care ard pe cărări de noapte, frământaţi de teama zorilor de zi. Uneori însă nopţile sunt mult prea lungi, parte din vechimea lumii şi din dorul lui Dumnezeu.

     Mă gândeam la cât suflet am pus în aceste poezii, iar ele sunt uitate de multe ori mai repede decât însăşi moartea. Cei care le primesc uită că ele există şi nu-şi aduc aminte de ele înceasuri de tristeţe. Se tem de lumina şi de exuberanţa lor. Şi poate că de aici ne începe despărţirea. Mereu trişti, mereu boemi, mereu cu osânda pe faţa, pierdem în fiecare zi ceva din noi, poate chiar iubiriea şi lumina divină. Prea grijulii cu cerul am pierdut suflul aproapelui, căldura emoţiei lui şi duhul unei albe rugăciuni. Pentru că, chiar şi acatistele noastre au ajuns să fie triste, repezi şi fără dulceaţă.

     Odată şi odată aceste versuri vor îngheţa. Vor deveni cubul de gheaţă cu care ne vom trezi în dimineţi amintindu-ne de ce a fost frumos altădată. Şi lacrima care le visează, mîna poetului mereu tremurînd, va deveni o nălucă, o dulce fostă primăvară şi un clopot de dor. Atunci, mai ales atunci vom regreta toate nopţile de rutină, toate zilele fără Dumnezeu şi toate iluziile vieţii noastre.




Elegia fluturilor reci

Fluturii cărnii în jale,
Plâng înadins pe la geam,
Florile-i cheamă pe cale,
Ei se ascund după ram.

Stau adormiţi şi visează,
Calde petale căzând,
Lacrimi de dor ce urmează,
Inimi întoarse în gând.

Dar primăvara e veche,
Din doi în doi a murit,
Fluturii nu au pereche,
Ei sunt atomul zdrobit.

Mereu sperând într-o oră,
Când dintr-o floare de rai,
Dragostea blândă, sonoră,
Îi va surprinde în:  Hai!






Bun român

Poţi să plângi mereu Ardealul,
Poţi să fii un blând stăpân,
Să transformi în munte dealul,
Dar să fi un bun român.

Poţi să fii creştin de frunte,
Cum doar sfinţii mai rămân,
Să-ţi faci către cer o punte,
Dar să fii un bun român.

Poţi să-ţi pui trupul pe cruce,
Să adormi numai pe fân,
Tu de fapt stai în răscruce,
Dacă nu eşti bun român.






Elegia ultimului drum

Tu nu ai fost decât petala,
Buchetului căzut din suflet
Şi eu mereu mi-am pus cerneala
Cu semnătură peste cuget.

Icoanele te-au ars în jale,
Şi ochii tăi priveau cu sânge,
Iar eu cânt te zăream pe cale,
Credeam că însăşi Duhul plânge.

De-atâtea ori cercatam singur,
Să-ţi spun că dorul meu te ştie,
Aşa cum ai rămas, desigur,
Un început din ce-o să fie.

Dar gândurile şi speranţa,
Sau contopit fără de tine,
Şi mi-a rămas doar cutezanţa,
Lumina lină de plinire.

De astăzi plec pe alte ape,
Fugind de porţi ce se frământă,
Şi îngerii să îmi adape,
Îndurerata sete sfântă.









12 martie 2012

Plină
 

Şi a fost greu să-mi pun pe suflet,
Un cub de gheaţă şi tăcere,
Icoanele plângeau din cuget,
Eram un lac cu crini de miere.

Şi a fost cea mai lungă noapte,
Stăteam fără nădejdi de bine,
Nu auzeam din cer nici şoapte,
Iar dragostea murea în vine.

Şi-aş fi pierit atunci cu lacrimi,
Mi-era prea mult să cred în stele,
Mi se părea că ard în patimi,
Cu îngeri si cu vise grele.

Şi a fost prea tirană clipa,
Când candela ardea în mine,
Mi-am spus că doar eu sunt risipa,
Ce izvorăşte din suspine.

Şi a trecut încă o viaţă,
Îngheţul m-a ascuns în munte, 
Iar dragostea chema în ceaţă,
Un Dumnezeu pe strânsa punte.


Lină

Iubirea este milă şi altceva nimic,
Nu cerceta misterul, nu mai cerca ascunsul,
Ajută-mă prieten să pot să mă ridic,
Şi lasă-mi contopirea să-şi ceară nepătrunsul.

Iubirea este soare şi sânge de copil,
O rană se închide, o alta se desface,
Şi-acolo lângă minte se-aprinde un fitil,
De vise, de simţire, de inimă ce tace.

Iubirea este darul ce tu nu îl oferi,
Şi spui că Dumnezeul e biciul care doare,
Dar vai, nu eşti tu oare chiar omul care ceri,
O floare, o speranţă care în veci nu moare?