Prigoana fulgilor de nea
Plecaţi spre alte lacrimi,
Căci ochii noştri teferi,
În voi văd numai patimi,
Şi nicidecum luceferi.
Plecaţi, plecaţi mai bine,
Pământul nu mai poate,
Să vă suporte darul,
Fugiţi, fugiţi în noapte.
Plecaţi acolo unde,
E dor de alb şi suflet,
De visul ce pătrunde,
În dragoste şi-n cuget.
Plecaţi, ducând polemici
Şi întrebări nebune,
Al celor ce isterici,
V-au prigonit prin lume.
Flacără
De-atâta cântec de iubire,
De-atâta poftă de lumină,
Mi-ai refuzat un vis de fire,
O lacrimă de cer divină.
Aşa, de fiecare dată,
Când eu mai stau pe culmi de soare,
Cu mila ta cea minunată,
Mi-ai dat tăcerea care doare.
Şi nu doream decât o dată,
Să îţi cunosc nemărginirea,
Blândeţea cea înfiorată,
Ce altoieşte dăruirea.
Şi nopţile m-ai pus pe fugă,
Având pe drumuri nesfârşite,
Icoane pătimind în rugă,
Poveşti de dor îmbătrânite.
Dar, nu am renunţat la Tine,
Mi-am spus că mâine, poate mâine,
Tu vei găsi un loc în mine,
Un strop de vin şi-un colţ de pâine.
Şi astfel cântul de iubire,
Şi pofta mea de cer divină,
Va fi un DA din dăruire,
Lumină lină din Lumină.