LA GLONŢ CU MIEII
Simt că decembrie e luna mieilor însângeraţi. Copiii vor ieşi afară „la glonţ” spre a ne oferi exerciţiul răbdării. Le vom lua sângele pe un colţ de cârpă, ne vom şterge apoi propriile lacrimi şi vom spune: Ce dor mi-e de ceruri!
În fapt, numai iubirea e rănită. Gloanţele nu se numără niciodată. Nici trăgătorii de elită, nici securiştii din decembrie 1989, nici epoleţii de generali, nici chiar voi care aţi uitat totul.
Ce ciudat acest Decembrie. Când mieii se întorc de la cuţit ca să vă arate cine sunt adevăraţii „părinţi”, ca să vă vădească de păcate şi să vă numere mărgelele orgoliilor umane. Pe străzi drapelul va circula găurit de impostura vanităţii voastre, de ascunsul pe care îl aveţi în inimi de piatră, de imprudentul mod în care vă vindeţi iubirea. La târg, la tarabe de antichităţi sau pe trotuare de neputinţă.
Dar ei, mieii vor ieşi din nou la glonţ, Iar noi o să-i întrebăm de ce pleacă, de ce nu mai stau în minciuna noastră, în suspinul egoismului pământean. Ei, mieii, care nu au măsurat niciodată iubirea, care nu s-au îndoit niciodată de sensul ei, care au cutezat să creadă că România nu este doar o „leafă” ci un destin asumat.Pentru că, o spun direct, atunci când iubeşti nimic nu e rău, nimic, nu e păcat, nimic nu e prea mult…
Pentru cer
Şi totuşi e ultima noapte,
Iar glonţul m-aşteaptă la uşă,
Nu vreau nici iluzii, nici şoapte,
Ci doar să-mi vorbeşti de cenuşă.
Bolnav de iubire stelară,
Pătruns ca un mânz de ţepuşe,
Poftesc către moarte, afară,
Cu pieptul dorit de cartuşe.
Hai dă-mi argumente abstracte,
Şi spune-mi că viaţa e sfântă,
Apoi să îmi pui cataracte,
Pe ochii ce lacrimi frământă.
Eu am un destin odiseic,
Pornesc către mări infinite,
Şi cântecul meu cel homeric,
Mi-l vărs peste piepturi rănite.
Iar sângele meu este mustul,
Tacâmul şi masa de seară,
Cu care se-nvinge urâtul,
Când flacăra pleacă în ceară.
Şi totuşi e ultima noapte,
De mâine vei face pomană,
Cu tot ce-a rămas fără şoapte,
Cu sângele meu dintr-o rană.
