Culegătorul de lacrimi

Un ochi plânge. Celălalt are pleoapa căzută şi obosită. Iar gândul oftează a neputinţă. E iarnă şi somnul nu-şi găseşte plinătate. Copilul priveşte spre lună şi simte că Dumnezeu nu îi spune nimic. Şi încă o lacrimă porneşte peste obraz, ca într-un tăvălug al morţii şi al aşteptării. Profundă noapte de blestem. Noaptea fără de lumini, noaptea în care dragostea şi pacea nu-şi mai găsesc frăţia.

Copilul se ridică din pat şi porneşte spre icoană. Un pas, al doilea, apoi se opreşte şi se uită de jur împrejur. Şi-a adus aminte că undeva, pe masă sau pe pervazul de la geam, a lăsat o bucată de hârtie pe care şi-a scris dorinţele:

-          Să fiu mare!

-          Să fiu bun!

-          Să iubesc pe toată lumea!

-          Să mă împac cu toţi cei dragi!

-          Să nu mă mai cert cu nimeni la şcoală!

-          Să ascult de părinţii mei!

-          Să fiu credincios şi să mă rog din inimă!

-          Să nu mai fiu nedrept cu cei din jurul meu!

-          Să ascult întotdeauna de îngerul meu păzitor şi să nu mai ies niciodată din vorba lui! 

Acum e lângă icoană şi ochişorii săi privesc cu atenţie spre chipul Maicii şi al Pruncului cel blând. Icoana îl priveşte şi pare a-i spune: „Nu te mai gândi la ce e rău, mai bine să fii tu cel bun, cel blând, cel iertător, cel frumos! Aşa vei înţelege că cerul e atât de aproape de tine, că ai putea doar să întinzi mâna şi să-l atingi!”

Copilul sfios şi vesel închide ochii şi apoi întinde mâna. Pe sticla icoanei două lacrimi se preling. Dragostea şi pacea.

Omul de zăpadă

Până şi-n zâmbet ne răsare moartea,

În rest- surplus de inimă amară,

Iar omul de zăpadă plânge noaptea,

Căci oamenii îl uită pe afară.

Descumpănit că are viaţă scurtă,

Nu şi-ar dori decât o oră caldă,

Să se topească într-o casă mută,

Lângă un foc de lemne şi o vatră.

Copiii să îi spună: „Noapte bună!”

Tu ne-ai fost omul ce-a lăsat iubirea,

Şi iată, te-ai prelins precum o lună,

În ape ce-şi oftează risipirea.

Iar Anul Nou nicicând să te găsească,

Doar amintirea bună să ţi-o lege,

Că ai fost sfântul darnic de zăpadă,

Ce n-a avut în trup fărădelege.

Şi uite-aşa şi alţii să zidească

În curtea lor, când iarna e în fire,

Un om frumos de lacrimi şi zăpadă,

Care zâmbeşte fără de iubire.