SĂ FIE PACE!
Şi drumurile mele au devenit lumină,
Cred că din cântul mamei sublimul mi se trage,
Prin orice colţ de lume, găsesc o stea divină,
Şi de aceea prieteni, vă rog: Să fie pace!
Abia numai acuma, îmi dau sfielnic seama,
Că harta este mică şi altfel nu se face,
Din România Mare rămase numai teama,
Dar eu vă dau curajul şi spun: Să fie pace!
Aş vrea să scriu poeme la Putna sau la Alba,
O carte de iubire, profundă şi tenace,
Şi niciodată plânsul să-mi întrerupă treaba,
Când eu cu osârdie, rostesc: Să fie pace!
Prin sate duc cenaclul, ca să evit războaie,
Scot miere din albine, nu snopi de simple ace,
De văd doi ochi în jale, genunchii mi se înmoaie,
Şi-un înger îmi şopteşte: Să fie pace, pace!
Mai am un an de luptă, sau zece, sau o sută,
Prin suflet, însă, parcă, un clopot se desface,
În dangăte cu lacrimi de vise împrumută,
Iar când rămân cu mine, îmi cer: Să fie pace!
Şi mulţi veţi spune totuşi, că pot şi altă cale,
Că a cânta e bine, dar nu e rost de pace,
Văzându-mă, mai bine, un pustnic într-o vale,
Dar eu vă cer sensibil: Tăceţi, să fie pace!
