Eu şi Dumnezeu
Ce va fi, va fi,
Uite c-a venit,
Cea mai sfântă zi
Măcar într-o zi să fiu eu, doar eu,
Fără nici o mască de consum,
Să devin copil, om şi Dumnezeu,
Şi să-mi spui că astăzi sunt mai bun.
Tu să fi pământ, eu să fiu un cer,
Şi-amândoi să devenim un plin,
Eu să tac stingher şi nimic să-ţi cer,
Tu să-mi spui că sunt un vis divin.
Să se-audă crengi din copacii vechi,
Şi un vânt să şuiere prin ram.
Cum a fost cândva, în ruini străvechi,
Când prin paradis ne mai iubeam.
Ce a fost atunci, ştim şi nu putem,
Să mai dăm povestea înapoi,
Şi aşa e greu, şi aşa mă tem,
Că suntem o cruce de apoi.
Dar ca un străin, te numesc mister,
Sunt echivalentul celor mulţi,
Şi ca un copil, şi senin eu sper,
Într-o zi mai mult să te ascult.
Tu eşti Dumnezeu, eu doar cer în cer,
Şi-amândoi formăm un univers,
Ce dor mi-e de dor, ce dor mi-e de cer
Şi rămân cu tine într-un vers.
Nu mai am sfaturi pentru prunci. M-am îmbolnăvit de neputinţă în faţa purităţii. Ce să le spun copiilor? Că Dumnezeu e în inima lor, că ei înşişi sunt îngeri da gală? Mi-e greu şi mi-e imposibil. Aşa ceva nu se spune. Aşa ceva se recunoaşte. În conştiinţă şi în privire. Să taci şi să recunoşti frumuseţea copiilor care Îl primesc pe Hristos.
Preot într-o lume care nu mai cere preoţie. Să vorbeşti despre Dumnezeu şi să ţi se spună mai mereu, ca apostolului, că această vorbă nu e potrivită „acum”… Acest „acum” obositor şi vechi. Acest „acum” care nu are sens şi în faţa căruia noi, preoţii, totuşi visăm. Visăm într-o lume bună şi frumoasă, în lacrimi de pocăinţă care curg ca izvoarele de apă blândă, în biserici pline şi în acte de iubire absolută. Visul purtătorilor de epitrahir şi al celor ce văd doar raiul şi sfinţii săi sublimi.
Suntem nebuni? Suntem noi? Suntem o povară pentru lumea aceasta sau o biată piatră de moară atârnată pe spatele libertăţii semenilor noştri? Nu ştiu ce să răspund. Mă uit în ochii copiilor şi tac. Mă bucur că încă nu au ajuns maturi…
Teatrul sfânt al iernii
O scenă şi un flutur hristic,
Un zbor, singurătăţi sublime,
În sală totul este mistic,
Şi iarna parcă nu mai vine.
Cortina cade cu tandreţe,
Iar lumea aspră se ridică,
Şi totul pare bătrâneţe,
Şi iarna nu se mai implică.
Aplauzele curg spumoase,
Iar fluturele vrea să fugă,
Într-un decor cu margini roase,
Şi iarna a ajuns o rugă.
Apoi o linişte solemnă,
Curg lacrimi fără nicio pace,
Se cere ziua cea eternă,
În care iarna blândă tace.
Târziu pe aripi se aşterne
Iluzia că mâine, poate,
Soseşte mila care cerne,
O iarnă veche şi o noapte.
Mariologie
Pune-ţi ochii ca ofrandă,
Fă din inimă tăcere,
Lasă totul şi arată,
Tot ce dragostea îţi cere.
Fii un Dumnezeu de lacrimi,
Plângi din orice se cuvine,
Fugi de oameni şi de patimi,
În ninsorile divine.
Scoate apă din suflare,
Şi sfinţeşte-i mărturia,
Şi rămâi aşa, o floare,
Care cere bucuria.
Şi de câte ori te-ndeamnă
Viaţa să cobori spre moarte,
Tu, transformă-te în rană,
Şi în crucifix de şoapte.
Lasă raze de lumină,
Să devină os în tine,
Înger, toamna mea senină,
Maica Domnului din mine.
Elegie albită de noapte
O, noapte, deltă cu noian de stele,
Ai numai nuferi şi suspine reci,
Şi porţi în tine lacrimile mele,
Poveri de dor din inimile seci.
Din când în când o sobă se aprinde,
Şi-un lemn trozneşte ca un vis milos,
Pe faţa pernei ochiul se desprinde,
Plecând desculţ spre cerul luminos.
Un sfânt copil coboară din icoană,
Şi-ar vrea să-i fiu tovarăş pentru joc,
Dar cum să joc, când rana mea e rană,
Şi osul ei miroase-a busuioc.
Tot ce îmi laşi aproape că se ştie,
Eu cred că eşti mai mult un prieten blând,
Un fel de bornă către veşnicie,
Ce trece prin hipnoze de pământ.
Şi-n visul tău mă simt un fel de înger,
Port mări în trup şi cuie omeneşti,
Şi pentru Dumnezeu aş vrea să sânger,
O, noapte sfântă, care mă iubeşti.
