Taifunul unei inimi

   Titlul acestui articol nu-mi aparţine, ci mi-a fost inspirat direct dintr-o poezie a marelui poet Vasile Voiculescu. De fapt, vreau să vă spun un singur lucru, sau un adevăr care mă frământă din ce în ce mai mult( poate şi puţin neliniştit de faptul că un coleg de-al meu, Părintele Liviu stă acum într-un salon de reanimare), constat cu o oarecare amărăciune, şi din ce în ce mai des, că în ultima vreme preoţii au devenit un subiect fie banal sau fie de scandal, pentru marea majoritate a concetăţenilor noştri.

   Lăsaţi de Mântuitorul Iisus Hristos ca să administreze harul Sfântului Duh, supuşi unui travaliu emoţional fără de asemănare cu ostenitorii din alte bresle, mereu ameninţaţi de posibilele eşecuri ale mântuirii semenilor lor(preotul va răspunde direct la Judecata de Apoi de fiecare suflet, deci înclusiv de cei ce-şi pierd raiul), preoţii au ajuns un subiect în „gura tuturor”. Cei mai înfocaţi guralivi sau „analişti duhovniceşti”, pentru că e plină ortodoxia şi de astfel de „fii”, pun radical degetul pe rană şi la adăpostul unor citate din Părintele Cleopa, Părintele Arsenie sau Părintele Argatu, spun că această „criză” nu se datorează decât exclusiv din vina lor.Adică a preoţilor. Că nu ar mai sluji ca altădată, că ar fi prea „lumeşti”, că s-ar bate mai mult pentru averi, că nu ar mai posti cum se cuvine, că slujbele ar fi făcute mai „în treacăt” etc. Până la un punct afirmaţia are o oarecare acoperire, dar exemplele unor comportamente negative ale unor sacerdoţi „mai certaţi cu legea” nu sunt decât minore şi poate şi acestea pe undeva discutabile.

   Nu vreau să fiu avocatul propriei mele bresle. Nu am nici potenţialul moral şi nici suficiente argumente pozitive pentru a mă erija în apologet al preoţiei. Dar, pentru că întotdeauna există un dar, mă simt dator să constat astăzi, că la nivelul întregii lumi există un amestec deliberat al valorilor cu non-valorile, al sfiiciunii cu tupeul radical, că orice încercare de a pune lucrurile pe făgaşul lor normal se izbeşte de fapt de o piatră tare a necredinţei în Dumnezeu. De fapt, cei mai mulţi dintre oamenii nu mai sunt credincioşi în faptă, ci doar în afirmaţii, în „datul cu părerea” în analize şi în polemici fără orizont.

Bunicii mei, aşa cum mi-i aduc aminte în tăria credinţei lor aveau un respect sublim faţă de Sfânta Biserică, mai ales atunci când în casă se aducea vorbă de „părintele din sat”. Părintele nu era „popa” de astăzi, nu era subiectul ironiilor, a curiozităţilor clevetitoare, a smintelilor „muiereşti”, ci pur şi simplu un nucleu de rezistenţă a propriei noastre identităţi. Şi n-aş vrea să cădeţi în idealismul „romanelor săteşti” şi să vă închipuiţi că preoţii nu erau oameni, că nu aveau necazuri, că nu purtau şi ei slăbiciuni, că erau doar nişte postitori „cu pâine şi apă”, că nu stăteau în case de piatră, ci numai în bordeie patericale de unde ieşeau chipurile doar la Sfânta Liturghie ca să binecuvinteze norodul.Să fim realişti şi să nu exagerăm lucrurile, pentru că şi aceasta ar fi o strălucită ispită satanică. Preotul era un om pur şi simplu, adânc implicat în viaţa comunităţii. Mergea şi la nunţi şi la horă( chiar dacă nu participa direct la dans, ci doar ca un supervizor), avea pământul său (la care oamenii de rând erau fericiţi să facă câteva zile de clacă),era primitor de oaspeţi(casa preotului era mereu deschisă şi avea mereu o masă plină pentru orice drumeţ), era şi târgoveţi şi un bun „om social” implicându-se în probleme de organizare materială a satului, se identifica de fapt cu fiecare suflet al comunităţii, era tată, mamă, frate şi totul pentru toţi. Duminica şi în sărbători se îmbrăca în odăjdii curate pentru a sluji, şi uite aşa s-a păstrat aproape două milenii credinţa noastră ortodoxă şi evlavia de bun şimţ al poporului.

Anii comunismului însă ne-au schimbat mentalităţile foarte mult. Mai ales nouă „poprului” Am devenit nemulţumiţi, gata de a găsi mereu „ţapi ispăşitori” şi „smintitori” pentru slăbiciunile noastre. Şedinţele de partid ne-au ridicat „mingea la fileu” ca să analizăm toate „amănuntele” biografiei sacerdoţilor. Televiziunile sunt înfometate după subiecte de senzaţional din „curtea preotului”. Lângă un preot oamenii de azi trec fără a-şi mai ridica pălăria, fără a cere binecuvântate, înjurând uneori ca la uşa cortului, aprinzându-şi ţigarea cu ostentaţie (ca să ştie ‚”popa” că nu e el Dumnezeu), fac semne obscene, sunt gata să îl tutuiască, încep tot felul de conversaţii chipurile despre „problemele bisericeşti şi ale crizei credinţei” ş.a.m.d.

Până şi cuvântul duhovnicului este respectat doar atât cât vor „braţele” fiilor duhovniceşti. Şi exemplele nu sunt prea departe de noi…

Apologie

Lasă valul să izbească, stânca inimii din om,

Lasă vremea să se scurgă prin pământuri neumblate,

Din grădinile simţirii nu rămâne nici un pom,

Ci doar vechile ruine sau nădejdile uitate.

S-a aprins fanatic lumea, e un ritm hidos, drăcesc,

Măştile de circumstanţă s-au lipit pe orice faţă,

Unde este plânsul simplu, delicat şi creştinesc?

Nu avem decât grimase ce în glume se răsfaţă.

Personalizaţi de vise, ducem condamnaţi la cruce

Şi avem pretenţii oarbe de a fi noi cei mai buni,

Când de fapt în patru vânturi, liniştea uşor se duce,

Rămânându-ne câştigul de a fi ca cei nebuni.

Moartea,moartea numai dînsa ştie sigur ce e mâine,

Că acelaşi pat de frunze o să fie pentru toţi,

Nicidecum o altă soartă, nicdecum o altă pâine,

Ci o dreaptă judecată şi un clopot cald pe roţi.

Deci lăsaţi măcar iubirea să mai dea un semn de pace,

Nu atingeţi floarea milei nici măcar cu un cuvânt,

Ce-am mai bună-nţelepciune e atunci când omul tace,

Şi devine pentru ceruri un drapel şi-un legământ.