Noapte, noapte, ce-o să fie mâine

Mă gândesc că tot ceea ce ne înconjoară e o promisiune spre fericire. Luna, stelele de septembrie, frunzele moarte, chiar şi noi... 

Clepsidră de toamnă

Şi toţi ne-ndreptăm către moarte,

Iar nopţile vin mai devreme,

Abia mai deschidem o carte,

Că alte dureri ne sunt teme.

Nici eu nu mai ştiu ce e bine,

Sunt prea multe reguli de viaţă,

Deşi, din adâncuri îmi vine,

Să fiu însumi eu dimineaţă.

Dar vai, sunt o frunză pe lună,

Şi simt boemia latentă,

În mine frustrări se adună,

Căci noaptea îmi e permanentă.

Nu am o icoană de pace,

Iar luna mereu mă intrigă,

O dată e caldă şi tace,

O dată spre rău mă instigă.

Şi tot ce-am iubit pare apă

Un râu ce se duce spre mare,

Şi alte fântâni mă adapă,

Cu ciuture pline de sare.

Aşa o să-mi caut pustiul,

Bordeiul de piatră şi milă,

Acolo voi cere nisipul,

Cu care să sparg o clepsidră.

Iar voi ce citiţi, ţineţi minte,

Zâmbiţi, orice-ar fi să ne fie,

De plouă sau  nu în cuvinte,

E toamnă şi rană târzie.. 

   Ştiu doar că versurile ce le transmit, sunt mai mult decât o iluzie, sau decât o speculaţie simplistă de cititor, sunt însăşi viaţa fiecăruia dinte noi... Ce greu! Ce adevăr! Ce sublim!
 Haideţi să zâmbim! 
Chiar dacă încă nu plouă!