Inima, biata inimă pe care se adună atâtea şi atâtea gânduri. Mai ales atunci când mintea coboară în dânsa, dar nu în mod filocalic ci aducând lucruri deşarte. Eu însumi un activ folositor al telefonului, m-am întrebat de atâtea ori de ce oare duhovnicul personal şi medicii mi-au recomandat o folosire mai raţională şi dacă se poate chiar deloc a acestui obiect de comunicare. Mai ales că cele mai triste veşti ale vieţii le-am primit prin telefon, iar cele mai frumoase prin viu grai. Am strâns câteva gânduri, pe care cu scuzele de rigoare pentru că nu sunt îndeajuns de limpezi le sintetizez într-un articol, are se doreşte a fi până la urmă chiar un mod de a spune oamenilor că „ceva nu este în regulă”…
Telefonul care ne sminteşte
- Alo! Ce mai faceţi? V-am sunat ca să vorbim ceva…
Expresia de mai sus o auziţi poate de câteva ori pe zi şi poate că în ultimii cinci ani( mai ales de când „minutele gratuite” ne inundă efectiv) o prizaţi de foarte multe ori în cursul a doar 60 de minune de viaţă. Mi-e dat însă din ce în ce mai mult, probabil şi pe fondul deprimării sociale care există, să cred că puterile diavoleşti au pregătit o strategie aproape perfectă a „socializării” planetei, prin care să înlocuiască comuniunea şi dragostea creştină.
Pentru diavol totul este foarte simplu. La teza iubirii creştine el răspunde cu o teorie la fel de plauzibilă, care păstrează aparenţele comunicării, a apropierii dintre oameni, dar care să este moartă în ceea ce înseamnă de fapt esenţialul vieţii creştine: iertarea şi iubirea dintre oameni.
Ce paradox necinstit şi hilar… Pentru că, privit din acest punct de vedere, telefonul a devenit o piesă perfectă în construcţie utopică a socialismului fără de Dumnezeu. Pe planetă se vorbeşte astăzi desigur enorm de mult. Mai mult poate ca niciodată. Dar parcă, cu cât vorbele se înmulţesc,liniştea sufletească, pacea şi comuniunea, sunt de fapt tot mai rare. Şi de aceea ne punem întrebare ce oare se petrece? Ne mai este sau nu de folos telefonul şi celelalte mijloace de comunicare? Şi ca să nu fim totuşi interpretaţi de rea credinţă sau de lipsă de deschidere spre valorile ştiinţei, aş pune totuşi o altă întrebare, poate „banală”, de copil care-l iubeşte pe Iisus Hristos: De când avem atâtea reţele telefonice şi aparate sofisticate cu cât a crescut procentul celor care întră în Împărăţia Cerurilor? Cu cât la sută am devenit noi mai buni şi mai iertători?
Ba mai mult, aş putea să afirma ceva foarte grav, ca om care stă săptămânal de vorbă cu sufletele oamenilor suferinzi, prin telefon s-a înmulţit de fapt patima, sminteala şi păcatul. Şi vă spun numai câteva cazuri:
- La telefon bârfim, „chipurile” îngrijoraţi de soarta şi sănătatea semenilor noştri.
- Prin telefon înşelăm soţi, soţii, copii, prieteni, instituţii, propunem întâlniri curvare, ne trimitem sms-uri dulcegi şi construim o lume iluzorică şi ideală.
- Prin telefon, datorită faptului că „nu ne doare gura ” să spunem „ceva frumos” adus cică „raiul pe pământ”.(Chiar acum mă gândesc cu înfrigurare că se apropie Crăciunul şi din nou voi primi zeci de urări copiate de pe internet)
- Tot prin conversaţiile de telefon înlocuim orele de rugăciune, de interiorizare, de comuniune cu Sfânta Treime şi cu Maica Domnului.
De fapt, atunci când vorbim cu oamenii la telefon noi ajungem să nu mai vorbim cu Dumnezeu. Şi iată şi aici,ce fel de amăgire ne aduce diavolului, care ştie să creeze o stare „de aparentă dulceaţă” şi să-l ducă pe om de la icoană în tenebrele dialogurilor fără orizont.
Am citit recent într-o revistă de psihologie franceză că mai ales atunci când sunt sub influenţa alcoolului, şi de obicei aceasta se petrece noaptea bărbaţii se furişează „sub plapumă”, sau în „alte locuri obscure” spre a nu fi descoperiţi de neveste când trimit sms-uri amantelor, sau, dacă sunt familişti, de data aceasta de faţă cu soţiile îşi sună prietenii spre a dezvolta probleme de muncă, de economie, limitând astfel posibilităţile de comuniune a cuplului. Am avut la rândul meu cunoştinţă de atâtea şi atâtea astfel de cazuri imorale cu soţii care se plângeau de infidelitatea soţilor, femei care desigur geloase „controlau la sânge” telefonul soţilor, încât, până la urmă, vă rog să mă credeţi, că aproape am ajuns să simt o stare de lehamite faţă de „bărbăţia” unor astfel de bărbaţi şi „feminitatea” unor astfel de femei. Totul într-o lume a telefonului şi a condiţiei umane prost înţeleasă.
Era mai bine parcă altădată când nu erau atâtea telefoane. Parcă nici pofta spre păcat nu avea aceeaşi susţinere ca cea de astăzi. Mai ales când „dragostea e controlată” şi depinde de un singur apel. Îmi spunea chiar azi un tânăr: „Mă duc să-mi sun prietena că dacă nu îi dau telefon şi trece mai mult de o oră, îmi spune că nu o iubesc şi mă părăseşte.
Unde sunt Doamne vremurile de altădată, când soţia aştepta cuminte acasă ca soţul să vină de la muncă sau de pe front. Şi ce frumoasă era acea aşteptare. Şi ce blândă era. Parcă lângă fiecare femeie se aşeza la poartă chiar însă Maica Domnului care spunea: „Draga mea, dragostea pe toate le rabdă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte…”
Pe atunci însă nu existau telefoane. Nici sofisticate şi nici „mobile”…
Iubire fără telefon
Am să te-aştept şi când nu vei veni,
Şi am să cresc o floare pentru tine,
Să ţi-o ofer când tu vei osteni,
Să-ţi aminteşti că nouă ne-a fost bine.
Am să îndur cuvintele de dor,
Iar în Psaltire am să-mi vărs durerea,
O să-mi ascund şi rănile ce dor,
Când vei veni să-mi risipeşti tăcerea.
Am să te las să-mi spui doar ce crezi tu,
Iubind, eu ştiu că totul e o cruce,
Şi când din nou pribeag vei spune nu,
Am să te-aştept şi-atuncea la răscruce.
Am să devin o lacrimă de cer,
Şi între icoane am să vărs trăire,
Când Maica îmi va spune să nu-ţi cer,
Nici socoteală şi nici amintire.
Te voi păstra aş cum mi-ai fost dat,
Un porumbel, ca o lumină lină,
Şi doar atunci când nu voi mai cânta,
Din cer o să-ţi trimit o stea senină.
