BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

7 august 2011

sufletul meu caută lacrimi


Noapte blândă 


               Un pat, un creştet simplu şi un copil smerit
                îmbrăţişează pacea. Măicuţă, ce se-ntâmplă?
  Să fie dorul vieţii, ce oare m-a trezit?
        Ce palmă de iubire parcă presimt pe tâmplă.
 
Şi perna pare staul, un snop de paie cald,
Şi-un înger harismatic stă surâzând aproape,
  Măicuţă, noaptea aceasta îmi pare de smarald,
  Şi-aş vrea un cer de fluturi să vină să mă-ngroape.

Nu înţeleg ce este, nu mai pricep nimic,
  Ninsorile stelare se scurg prin gând alene,
  Măicuţă, ard în lacrimi şi-aş vrea să mă ridic,
  Şi să pornesc colindul prin bolţile perene.
 
Dar somnul mă învinge, ce oare să mai spun?
  Adorm şi mi-este bine, sunt vis, sunt eu, sunt viaţă.
  Această noapte blândă, e dorul meu cel bun,
  Măicuţă, noapte bună! Pe mâine dimineaţă!



Vorbe şi tăceri de rai

Mă veţi preface în tăcere! Tocmai când Maica Domnului stă să-mi asculte sfioasă mărturia. Îmi spuneţi că doar sfinţii au dreptul la mărturisire, iar eu poftesc a spune atâtea şi atâtea cuvinte despre cer. Cum să mă împart? Cum să fiu om? Cum să fiu înger? Sunt atâtea întrebări, poate mai ales atunci când sfinţii vorbesc şi noi nu spunem nimic...

Voi nu vedeţi ce se întâmplă în jurul vostru? Voi nu simţiţi că lumea s-a schimbat, că îngeri s-au schimbat, că sfinţii nu mai sunt chemaţi de oameni să ne ajute? Că ne-am uitat Măicuţa! Că rugăciunile ei sunt doar nori pentru seceta lacrimilor noastre?

Am rămas numai noi, nişte buze de tină, nişte ochi suferinzi, nişte inimi care caută cerul. Nişte copii sterpi, nebăgaţi în seamă, fragili şi ignoraţi de sângele lumii.

Şi lângă noi Măicuţa! Mereu aici şi niciodată departe. Ca o floare, ca un potir pe care îl ţin tremurînd în mână: Ce faci Măicuţă? Ce se întâmplă cu lumea, cu noi, cu mila noastră? De ce nu pleci? De ce te stăruieşti să ne iubeşti, solemnă, harnică şi tristă? Ce suflet ţi-a dat cerul? Ce of ţi-a lăsat amintirea?

Mereu stingheră, mereu părăsită de prieteni, de copii, de vorbe mângâietoare. Şi de aceea, te iubesc Măicuţă! Cu mila şi jalea mea omenească. Cu somnul înveşmântat în moarte. Cu visul meu de a fi mai bun, mai vesel, mai sublim. Cu vorbele şi poeziile mele încărunţite de adevăr şi de nedumeririle atâtor inimi care tac, gândind că numai sfinţii şi lumea au dreptul să vorbească.
Şi îţi mai şoptesc ceva Măicuţă: de la tine am învăţat să iert, să sper şi să aştept alte clipe minunate. Aici, în ţara mea, în grădina ta, lângă mirosul florilor de vară şi în auzul imnelor de umilină.
E sfântă România! Te iubesc Măicuţă!



Elegia blândei frămîntări

Tăcere, vorbesc sfinţii, e noaptea ascultării,

Se lasă o speranţă şi gândul meu e cer.

Ascultă cum vin îngeri pe aripile mării,

Mai pune-mi dor în cană, şi lacrimi şi mister.



Of, fire fără maluri, nu îţi ajunge moartea,

Tu sinceră ca visul în stoluri te ridici,

Şi zborul tău îşi cere din suferinţe partea.

Spunând: aici e raiul, în spinii cei mai mici.



O floare, o grădină, un heruvim te-adapă,

De fiecare dată când eşti flămând de dor,

Tăcere, cântă sfinţii, tu suflete învaţă,

Că tot ce e iubire, înseamnă răni ce dor.



Iar Maica, numai Maica, Fecioara bucuriei,

Cum stă aici în lacrimi şi mă ascultă blând,

Iar gura mea se face potirul mărturiei,

Cum să vorbească sfinţii, ce au ei din pământ?



Lumină, ce lumină, curaj, însufleţire,

Primit îmi e destinul, de-a fi un un trubadur,

Şi tac, să spună sfinţii ce am frumos în fire,

Şi crucea mi-e o floare şi ce milos îndur.