PRIVIREA CARE DĂ LUMINĂ!

 

Maica Domnului în privirile noastre? Cum adică şi cum ar fi posibil acest lucru? Mă întreb şi mă frământ la rândul meu de ani de zile. Şi deşi nu am încă privirea blândă şi caldă a Măicuţei ştiu că aici este cheia fericirii noastre. În imitaţia sau asumarea lăuntrică a acestui chip.

De ani de zile contemplu faţa sfântă a Născătoarei de Dumnezeu şi mă întreb ce oare ne lipseşte pentru a emana şi noi mai multă bucurie. Se spune că uneori gândurile ne vădesc,că ceea ce avem pe conştiinţă ne transpare şi pe faţă. De aceea cutele şi ridurile frunţilor noastre sunt ca nişte şine de cale ferată pe care trece trenul viselor neîmplinite. Dar, la urma urmei ce să mai vorbim, pe faţa omului citeşti mânia, viciile, neastâmpărul etc.

Mă uit cu jale însă şi spre feţele femeilor de astăzi. Au devenit comerciale. Mereu atinse de ceva fals. Ce ciudat. Cu falsul solarului, a fardurilor şi a alifiilor ascundem de fapt ipocrizia. Şi ce departe suntem de naturaleţe, de albul sfinţilor, de chipul Măicuţei, de obrazul catifelat al femeilor de la ţară care nu se preocupau decât de a fi alţii mai frumoşi şi mai fericiţi. Adică noi, copiii şi nepoţii dânselor.

Cu falsul seducem şi atragem. Cu falsul ne slăvim nemernicia. Într-o competiţie a  orgoliilor şi a nimicniciilor care stăpâneşte planeta. Cu falsul ne acoperim de păcate şi le transmitem genetic urmaşilor noştri. Iar în acest timp, din Icoană, Maica Domnului priveşte atoateiertătoare spre noi.

Lacrimă la faţa ta

Obrazul tău e soare, o candelă divină,

Altar de liturghie pe care se jertfesc,

Frumosul, bucuria şi pacea cea senină,

Ca să primim cu toţii sublimul omenesc.

Şi te privesc cu lacrimi, şi te ador în taină,

Mi-e dor enorm de tine când nu te văd un ceas,

Şi ochii tăi Măicuţă îmi sunt un fel de haină,

Pe umerii durerii, şi-n frigul ce-a rămas.

Nu am nici o putere să te păstrez în mine,

Căci vânturile vieţii mă poartă pe poteci,

Dar, ştiu, sunt tot mai sigur, căci de la tine vine,

Spre mine o chemare să te urmez pe veci.

Frumoasă eşti Măicuţă şi chipul tău înseamnă,

Iubire din iubire, ce îmi reverşi mister,

Iar când din amintire o patimă îmi vine,

Tu şi atunci Fecioară îmi spui că sunt un cer.

Priveşte-mă Măicuţă, sunt floarea ta sfioasă,

Şi stau într-o grădină cu bietul meu cuvânt,

Dar mâine sau poimâine voi merge într-o casă,

În cerul bucuriei, în dorul tău cel sfânt.