BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

24 august 2011

izvorul de poezie curge spre inimi

Inventaţi un sfânt!

Mi se face un dor cumplit de Părintele Nicodim Bujor. Chiar astăzi l-am pomenit în faţa unui grup de credincioşi şi mi l-am readus în tâmplă ca pe un barometru al optimismului suprem. Îmi sună şi acum în urechi acel: „Noi o să ne vedem în rai!”, cuvânt care nouă celor ce-am fost martori, ne-a readus zâmbetul pe circuitul de valori al vieţii. Reauzind parcă aevea această afirmaţie, îmi aduc aminte că atunci am prins efectiv aripi duhovniceşti. Îi citeam părintelui poezii, îi cântam pricesne şi de fiecare dată aplauda şi zicea: „10! !10! Nota 10!” Ne auzeam apoi spunând în lacrimi: „Doar dumneavoastră părinte daţi nota 10!” Părintele însă continua să aplaude şi zicea:”Da! 10!”

 Aproape în fiecare zi mă gândesc minute întregi la seninătatea Părintelui Nicodim, dar şi la felul sumbru în care percep în mod greşit unii mântuirea. Pentru unii ca aceştia viaţa seamănă mult doar cu muncile iadului. Ateii muncesc din greu să-şi prelungească viaţa cu încă zece ani. Genetica din marile laboratoare face eforturi disperate pentru a găsi elixirul naşterilor perfecte,a esteticii sublime şi a unor facilităţi care să ne alunge coşmarul morţii. Creştinii în schimb, e vorba de cei practicanţi, au şi ei o trudă nebună după desăvârşire, dar au şi câteva practici bolnăvicioase în atingerea scopului soteriologic, căci tot preocupaţi de slalom printre păcate au uitat să mai zâmbească şi să-şi mărturisească lumina în faţa tuturor. Sunt adeseori taciturni, au aer de plictisiţi, practică discursul aspru cu cei din jur şi se căznesc să pară ceea ce nu sunt de fapt.

Pe acest fond social m-a cuprins dorul de Părintele Nicodim. Un copil la suflet, o carte deschisă în faţa noastră, un fel de înger al bucuriei. Lângă el nici nu am avut vreodată impresia că voi rata raiul. Mi se părea că sunt la un singur pas de grădina paradisului, deşi eram conştient că nu făcusem nimic vrednic da laudă ca să obţin mântuirea. Părintele însă te privea ca şi cum e totul în regulă, că nu trebuie să ne temem, că vom rezolva cumva la judecată şi cu păcatele, că important este să ne bucurăm de faptul că ne avem, că ne vedem unii cu alţii, că ne putem împărtăşii iubire.

Între timp Părintele Nicodim s-a mutat la cer. A plecat înaintea noastră şi mi-e tare greu fără acest sfânt. Dacă aş putea l-aş reinventa. Unde oare? Poate că în ochii dumneavoastră, în acest loc în care scriu despre sublim sau chiar în nădejdea că totuşi ne vom mântui!



Amintire cu sfinţi

 

Pe panglica iubirilor curate,

Semnează un monah din vechea lume,

Şi-un epitaf de gânduri însemnate,

Adună amintirile comune.



Revăd în duh misterele frumoase,

Copilul care râde între stele,

Cum ne-a lăsat cuvintele duioase:

Sunteţi în rai, cu lacrimile mele!



Nici cerul nu avea o depărtare,

Se cobora în zâmbete de viaţă,

Şi Nicodim ne spuse cu mirare:

Priviţi, cum astăzi îngerii învaţă!



Pe ochi atunci purtam ninsori de milă,

Ne răsfăţam cu vise îndrăzneţe,

Când Nicodim ne-a dezlegat de silă:

Copii vă dau de astăzi nota zece!



Emoţie de vară

Vara pe sfârşite, vai, destinul minţii,

Toamnă amăruie, frunze care mor,

Cine o să-mi ştie tainele căinţei,

Nimeni, nimeni, nimeni,şi mi-e tare dor.



Umbra Ta Iisuse, doar acum se vede,

Trebuie să vină soarele din răni,

Mâine de iubire cine o să-ntrebe,

Nimeni, nimeni, nimeni, când vom fi prin vămi.



Unde eşti Măicuţă, cui i-ai dat surâsul,

De atâta noapte, nu te văd, dar cer,

Nimeni să nu-mi ştie, lacrima şi visul,

Nimeni, nimeni, nimeni, numai Tu şi Eu.





Elegia raiului

 

Mi-a aduc aminte astă-noapte,

Eram eu însumi continent,

Mă alinau mările coapte,

Prin dăruiri, efervescent.



Am plâns în inimă de milă,

Treceau prin mine pelerini,

Mi-am dat şi sângele prăsilă,

Ca să vorbesc cu cei divini.



Sfioase, blânde slăvi de aur,

Au dus în ceruri rana mea,

Redevenisem un tezaur,

Aşa cum Dumnezeu mă vrea.



Nu mai ştiam nimic din lume,

Prin îngeri devenisem mut,

Mă-mpresurau stinghere nume,

Şi nu aveam nici un trecut.



Am pus piciorul pe un munte,

Plin de garoafe cu tăceri,

Din ele am făcut o punte,

Între iubire şi mister.



Şi-aşa cuprins de fericire,

Am aţipit bătrân şi plin,

Ce noapte şi ce dăruire,

Şi ce frumos smerit suspin.