DIN TAINELE OMULUI

M-am întrebat într-o seară cum ar fi viaţa aceasta fără televizor. Pur şi simplu presupunând că el nu s-ar fi inventat şi în casă, pe măsuţa de la fereastră, în locul acestui aparat ar fi stat doar o mică vază cu flori. Întrebarea mi-a fost însoţită instantaneu de câteva personaje agresive care seară de seară se perindă pe canalele de ştiri luându-se la harţă „pentru viitorul României”. M-am întrebat desigur cum ar fi viaţa fără filme, fără aceste tensionate emisiuni în care părinţii, soţiile, soţii, copiii îşi creează lumi paralele faţă de adevărata familie, fără fotbalul transmis în neştire şi poate chiar şi fără posturile religioase în care se discută le nesfârşit despre iubire şi se face de fapt foarte puţin.

Mi-aduc aminte că înainte de 1989 eram obligaţi să visăm la lucruri interzise şi „interzicerea” unui program „normal” de televiziune a declanşat ample frustrări în rândul populaţiei româneşti. Frustrarea s-a lăsat cu o revoltă şi cu cadavre. Am şi acum în faţa ochilor miile de tineri morţi în Decembrie, sau cele două cadavre ale dictatorilor lăsate libere la îndemâna câinilor.

Ciudat popor. Deşi eram socotiţi de istorici ca un neam paşnic, am observat că regula e destul de controversată, hilară şi fără temei. De fapt, ce se ascunde în spatele unei frustrări. Nimic altceva decât agresivitatea, care este o boală în primul rând mintală, un amestec al derizoriului şi al demonicului din om. Individul cuprins de reacţii tranşante, nu este decât suma „ propriilor închipuiri personale”. El strânge zilnic câte o frustrare, câte o lipsă de „ceva”, astfel că sufletul său îşi pierde orice echilibru în momentele în care este pus să reacţioneze. Atunci, mai ales atunci, acţionează spontan, îşi dă arama pe faţă, se aprinde din nimicuri şi nu are limite în gesturile sale. Numai astfel poate fi explicată atitudinea românilor care în 1989 au cerut răzbunare, care în iunie 1990 au salutat nenorocirile minerilor din Piaţa Universităţii sau care astăzi fac rating la programele de controverse politice şi păruieli între femei geloase.

Nu existenţa sau inexistenţa televizorului este însă problema mea. Mă chinuieşte însă o afirmaţie a vecinului meu, domnul profesor univ. Chira Vasile, care îi explica unui prieten din Transilvania un lucru cutremurător: „Dragul meu să şti că oamenii din Sibiu au o evlavie excelentă în Biserică, mai mare chiar decât în orice alt oraş. Stau la masluri ore întregi, cântă, citesc acatiste etc. Dar, atunci când iasă din biserică parcă se produce o ruptură în sufletul lor, parcă au o dualitate, sunt gata să te sfâşie, fie şi numai cu vorbele clevetitoare dacă le faci cea mai mică observaţie. Acest lucru, iartă-mă, dar nu îl înţeleg!”

Declaraţie de dragoste

 

Când vei iubi vei şti mai bine,

Că lacrimile poartă pace,

Şi nu există leac în sine,

Decât să fi lăsat în pace.

Când vei iubi vei arde singur,

Şi alţii îţi vor lua lumina,

Abia atunci vei şti, desigur,

Că nu în tine este vina.

Când vei iubi vei vrea minunea,

Să pleci pe mări cu cerul vieţii,

Şi vei afla că rugăciunea,

Îţi dă speranţa dimineţii.

Când vei iubi, chiar Dumnezeul,

Te va opri pe drum de sânge,

Şi îţi va spune: Tu eşti zeul!

Eu sunt doar un orfan ce plânge!

Niciodată

Niciodată lacrima nu cântă,

Ea mereu e albă în splendoare,

Şi cum curge delicată, sfântă,

O aşezi ca floare lângă floare.

Niciodată lacrima nu arde,

Este caldă, blândă şi miloasă,

Pe morminte ca un înger şade,

Dar aşa devine mai frumoasă.

Niciodată lacrima nu strigă,

Din smerenii îşi culege dorul,

Iar în nopţi de jale şi de frică,

Îşi adună în lumini fiorul.

Niciodată lacrima nu plânge,

Este veghe, sol spre dimineaţă,

Dumnezeu în ea parcă se strânge,

Şi iubirea astfel se învaţă.

 Rana de iubire

Rană de iubire, rana mea cea blândă,

Cum te port în mine, cum te port uşor,

Parcă eşti tu însăţi foc ce stă pe tâmplă,

Şi ce nebunie şi ce zilnic dor.

O Iisuse Doamne, cum am fost odată,

Fără răni şi jale, fără nici un nor,

Poate doar în treacăt, poate câteodată,

Mă răneam de Tine, mă răneam de dor.

Lungă mi-a fost calea, câte mări străine,

Am purtat în pieptul meu fără fior,

Nu ştiam de Tine, nu ştiam de bine,

Nu credeam în ceruri, nu credeam în dor.

Cum mi-am pus nădejdea doar în om şi-n lume,

Ce naivitate, cum credeam uşor,

Fiecare vorbă ce venea în spume,

De pe marea tristă unde nu e dor.

Mie-ruşine astăzi şi mi-e greu în toate,

Timpul meu cel harnic a trecut în zbor,

Ştiu, e dusă lupta, ştiu nu se mai poate,

Să întorc în lacrimi anii fără dor.

Dar rănit de Tine, astăzi simt iubirea,

Ca o sfâşiere până am să mor,

Stai te rog cu mine, să îţi simt privirea,

Sfânta mea speranţă, dorul meu din dor.

30 august 2011

Dor de Apuseni

Şi-mi vine dor de Apuseni,

Lăsaţi-mă să plec chiar mâine

Iar brazii tandrii, pământeni,

Să îmi devină ca o pâine.

Nu înţelegeţi că mi-e greu,

Înfometat sunt de iubire,

Aşa precum am fost mereu,

Un neastâmpăr de simţire.

Iar sentimentul meu e plin,

Căci doar în munţi eu simt firescul,

De-a mă ruga smerit, divin,

Punând pe lacrimi universul.

Acolo simt că încă ard,

Curgând pe ape nesfârşite,

Din satul ce se cheamă Şard,

Şi-apoi spre piscuri infinite.

Aş vrea să-mi duc şi cerul meu,

Să-i simt suflarea, omeneşte,

Simţind că însuşi că Dumnezeu,

În Apuseni aşa iubeşte.

Lăsaţi-mă să fiu doar eu,

Prin Apuseni, într-o cabană.

Unde coboară Dumnezeu,

Să-mi pună leacuri peste rană.