CUM AJUNGE DUMNEZEU ÎN CREAŢIE

   Nu ştiu cât de mult pot să dăruiesc lumii câte ceva bun din ceea ce mi-a dat Dumnezeu. Cred din ce în ce mai mult că reacţiile mele literare, teologice şi sociale au darul de spune gândurilor curate că prin ceea ce fac însuşi Dumnezeu dăruieşte. Am însă de ceva vreme o problemă sensibilă şi urgentă. Par că m-am luat „la trântă” cu timpul şi de aceea uneori mă simt dator să ofer ceva şi „anonimilor”. Vă întrebaţi cine sunt ei? Nici eu nu-i cunoşteam până în clipa în care ei mi-au devenit tovarăşi de singurătate, iluştrii confraţi de suferinţă. Erau acele nopţi infinite când chilia mi s-a părut mai stingheră decât viaţa, când prietenii mi-au vândut memoria la târg de iluzii, când unii m-au predat neantului şi uitării. Atunci rămas „fără de om”, „fără de prieteni”, „fără de tovarăşi de drum” şi atunci am găsit alte soluţia de a vorbi cu natura, cu visul, cu florile, cu ceea ce de fapt a lăsat braţul sublim al Creatorului. Atunci am descoperit mai bine luna, stelele şi îngerii. Şi ca să fiu onest şi ca să aduc „lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu” am început să scriu despre cer, despre înger, despre floarea din pervazul casei mele. Şi de atunci scriu, scriu şi parcă nu mă mai pot opri. Ce mister, ce candoare şi cât Dumnezeu!

  Haideţi să luăm doar un exemplu. Tutelarea lunii care-mi domină nopţiile şi-mi face important scrisul. Deşi eu scriu într-un colţ al camerei, faptul că ea este acolo sus înseamnă enorm pentru mine, înseamnă că nu sunt singur, că în timp ce „prietenii” mei dorm ea mă priveşte şi se gândeşte la mine. Că stau în genunchi la rugăciune, că sunt zburdalnic sau pelerin pe drumurile vieţii luna îmi pare nu doar o metaforă poetică ci o existenţă plină de sens. Adeseori sfioasă, pudică în a-şi descoperii mai mult virtuţile, nehotărâtă în a se exprima şi altfel, poate ea însăşi o tragedie a iubirii, luna înseamnă pentru mine însăşi ideea de dar, de graţie, de candoare.

O să-mi spuneţi că ideea e veche, că a fost „macerată” de mulţi poeţi până la mine, că nici măcar nu sunt un poet adevărat… Da, probabil…

Până atunci rămân cu luna mea, cu frumosul meu,cu îngerul meu, cu ideile mele, cu. O să o chme şi în continuare drept muză, drept argument de supravieţuire, drept temei de lumină. O aştept, fie plină, fie pe sfert, să mă înlănţuie cu vibraţia ei, mai ales în nopţile în care psaltirea stă întredeschisă la psalmii singurătăţii. Şi mai scriu ceva, sfiala ei ni se datorează nouă. Noi cei care uităm adeseori de umilinţă, pentru că avem, mai mult nevoi de stele strălucitoare decât de o biată lună. Şi nu e bine! Pentru mine luna este un risc de iubire şi creaţie şi trebuie să rămână aşa. O simt ca un far care-mi luminează întunericul, ca o soluţie de acoperire în această lume de coşmar. Când sunt trist mă uit spre lună şi surâd. Desigur o doresc mai aproape, poate mai firească, poate mai plină de rai. Dar, până la urmă şi ea e un colţ de rai.

P.S:

Azi noapte luna izvorâse din Dunăre. Era sângerie şi plină de blândeţe!

Vis în lună

O clipă în lună, ce seară, ce minte,

În creier e vară şi iarnă şi drum,

Planete de lacrimi se-ascund prin cuvinte,

Un bob de tămâie irumpe în fum.

Genunchii m-i strâng întăriţi pe podele,

Mă simt când uşor, când un plin de minuni,

Şi-o oră rămân doar cu clipele mele,

Silabe sfioase aprind rugăciuni.

Nu are iubirea nici şansă de moarte,

Fugind între lacrimi ea arde mai mult,

Prevăd santinele de veghe la noapte,

La poarta speranţei şi nici un tumult.

Visează splendoarea, e scump obosită,

De-atâta umblare, de-atâta mister,

Şi port o lumină în fapt infinită,

Sunt eu însumi pace, un astru, un cer.

Acum luna pare o oază fierbinte,

Mă-nlănţuie vie cu ochii stingheri,

Şi candelă arde, sfioasă, cuminte,

Citesc mai departe, ce blânde tăceri.

Odihneşte-te Marie

Odihneşte-te Marie, ai şi tu puţină pace,

Ochii tăi de-atâtea lacrimi sunt frumoşi şi oboşiţi,

Este vremea de iubire, când pământul însuşi tace,

Ca să dormi o Născătoare, lângă îngerii uimiţi.

Odihneşte-te Marie, ai şi tu răgazul dulce,

Să pui capul pe speranţe şi să aţipeşti puţin,

Ca un munte de credinţă sau ca un izvor ce duce,

Flăcările omenirii către cerul cel divin.

Odihneşte-te Maria, este timp de veghe multă,

Noi avem nevoie mâine de iubirea ce ne-o laşi,

Când te vei ruga smerită către Fiul ce te-ascultă,

Să ne ierte din iubire tot ce am avut păcat.

Odihneşte-te Marie, o să stau eu lângă tine,

Să îţi cânt de adormire şi să te veghez un ceas,

Cerul îţi va fi o pernă iar o lună gânduri line,

Îţi va da drept mângâiere peste blândul tău obraz.

Străduţa amintirii

Străduţa de iubire e alta, pare plină,

De trandafiri nevrotici ce au găsit un loc,

Şi oare cine are un pic de stres şi vină,

Şi oare cine are un strop de nenoroc.

Şi casa părintească ce stă în ea absurdă,

Cu iederă subţire şi plină de-amintiri,

Cine-ar putea să-i plângă urechea strâmtă, surdă,

În care nu se-aude un cântec de simţiri.

Dar pasul nu mă iartă, şi delirant se lasă,

Pe pietre, pe speranţe, pe tot ce a fost ieri,

Iubirea nu e moartă, abia acum se-nvaţă,

În lecţii conjugate din doruri şi tăceri.

Şi nude-mi sunt strămoşii, cum să-i găsesc odată,

Părinţii mei degeaba îi pomenesc prin vămi,

Îi vreau aici cu mine, îi vrea să se întoarcă.

Să fie valuri calde prin nesfârşite mări.

E vară, seară blândă şi doar o florare plânge,

Regina nopţii caldă se-avântă în descânt,

Îngenunchez cu jale, şi sufletul se frânge,

Străduţa de iubire mi-e tot ce am sfânt.

 Biruinţă

Ascultă cornul verii,

Răsună lung, idilic,

Sunt herghelii ce zboară, de cai înlăcrimaţi,

Aş vrea să-mi port cu milă, surâsul meu teluric,

Sunt om, ciudată soartă, deci nu mă condamnaţi.

Se-aprind din pomi mistere,

Şi stelele tresară,

Din galaxii de jale îmi fac un colier,

Te rog simţire crudă ce m-ai ajuns pe cale,

Nu îmi atinge dorul, căci doar prin el mai sper.

O Doamne câtă grijă, vei răsturna pământul,

Vom fi noi primii semeni ce am plătit absurd,

Păcatul,întrebarea, iubirea, amănuntul,

Şi totuşi cer iertare, dezleagă-ţi leacul crud.

Ascultă, este pace,

Da, cerul se smereşte,

Din nou o cruce arde, în ochii noştri stinşi,

Şi ce frumos se-aude colindul omeneşte,

Noi niciodată viaţă, noi nu vom fi învinşi!