BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

31 august 2011


DIN TAINELE OMULUI

M-am întrebat într-o seară cum ar fi viaţa aceasta fără televizor. Pur şi simplu presupunând că el nu s-ar fi inventat şi în casă, pe măsuţa de la fereastră, în locul acestui aparat ar fi stat doar o mică vază cu flori. Întrebarea mi-a fost însoţită instantaneu de câteva personaje agresive care seară de seară se perindă pe canalele de ştiri luându-se la harţă „pentru viitorul României”. M-am întrebat desigur cum ar fi viaţa fără filme, fără aceste tensionate emisiuni în care părinţii, soţiile, soţii, copiii îşi creează lumi paralele faţă de adevărata familie, fără fotbalul transmis în neştire şi poate chiar şi fără posturile religioase în care se discută le nesfârşit despre iubire şi se face de fapt foarte puţin.
Mi-aduc aminte că înainte de 1989 eram obligaţi să visăm la lucruri interzise şi „interzicerea” unui program „normal” de televiziune a declanşat ample frustrări în rândul populaţiei româneşti. Frustrarea s-a lăsat cu o revoltă şi cu cadavre. Am şi acum în faţa ochilor miile de tineri morţi în Decembrie, sau cele două cadavre ale dictatorilor lăsate libere la îndemâna câinilor.
Ciudat popor. Deşi eram socotiţi de istorici ca un neam paşnic, am observat că regula e destul de controversată, hilară şi fără temei. De fapt, ce se ascunde în spatele unei frustrări. Nimic altceva decât agresivitatea, care este o boală în primul rând mintală, un amestec al derizoriului şi al demonicului din om. Individul cuprins de reacţii tranşante, nu este decât suma „ propriilor închipuiri personale”. El strânge zilnic câte o frustrare, câte o lipsă de „ceva”, astfel că sufletul său îşi pierde orice echilibru în momentele în care este pus să reacţioneze. Atunci, mai ales atunci, acţionează spontan, îşi dă arama pe faţă, se aprinde din nimicuri şi nu are limite în gesturile sale. Numai astfel poate fi explicată atitudinea românilor care în 1989 au cerut răzbunare, care în iunie 1990 au salutat nenorocirile minerilor din Piaţa Universităţii sau care astăzi fac rating la programele de controverse politice şi păruieli între femei geloase.
Nu existenţa sau inexistenţa televizorului este însă problema mea. Mă chinuieşte însă o afirmaţie a vecinului meu, domnul profesor univ. Chira Vasile, care îi explica unui prieten din Transilvania un lucru cutremurător: „Dragul meu să şti că oamenii din Sibiu au o evlavie excelentă în Biserică, mai mare chiar decât în orice alt oraş. Stau la masluri ore întregi, cântă, citesc acatiste etc. Dar, atunci când iasă din biserică parcă se produce o ruptură în sufletul lor, parcă au o dualitate, sunt gata să te sfâşie, fie şi numai cu vorbele clevetitoare dacă le faci cea mai mică observaţie. Acest lucru, iartă-mă, dar nu îl înţeleg!”


Declaraţie de dragoste
 
Când vei iubi vei şti mai bine,
Că lacrimile poartă pace,
Şi nu există leac în sine,
Decât să fi lăsat în pace.

Când vei iubi vei arde singur,
Şi alţii îţi vor lua lumina,
Abia atunci vei şti, desigur,
Că nu în tine este vina.

Când vei iubi vei vrea minunea,
Să pleci pe mări cu cerul vieţii,
Şi vei afla că rugăciunea,
Îţi dă speranţa dimineţii.

Când vei iubi, chiar Dumnezeul,
Te va opri pe drum de sânge,
Şi îţi va spune: Tu eşti zeul!
Eu sunt doar un orfan ce plânge!

Niciodată


Niciodată lacrima nu cântă,
Ea mereu e albă în splendoare,
Şi cum curge delicată, sfântă,
O aşezi ca floare lângă floare.

Niciodată lacrima nu arde,
Este caldă, blândă şi miloasă,
Pe morminte ca un înger şade,
Dar aşa devine mai frumoasă.

Niciodată lacrima nu strigă,
Din smerenii îşi culege dorul,
Iar în nopţi de jale şi de frică,
Îşi adună în lumini fiorul.

Niciodată lacrima nu plânge,
Este veghe, sol spre dimineaţă,
Dumnezeu în ea parcă se strânge,
Şi iubirea astfel se învaţă.

 Rana de iubire
Rană de iubire, rana mea cea blândă,
Cum te port în mine, cum te port uşor,
Parcă eşti tu însăţi foc ce stă pe tâmplă,
Şi ce nebunie şi ce zilnic dor.

O Iisuse Doamne, cum am fost odată,
Fără răni şi jale, fără nici un nor,
Poate doar în treacăt, poate câteodată,
Mă răneam de Tine, mă răneam de dor.

Lungă mi-a fost calea, câte mări străine,
Am purtat în pieptul meu fără fior,
Nu ştiam de Tine, nu ştiam de bine,
Nu credeam în ceruri, nu credeam în dor.

Cum mi-am pus nădejdea doar în om şi-n lume,
Ce naivitate, cum credeam uşor,
Fiecare vorbă ce venea în spume,
De pe marea tristă unde nu e dor.

Mie-ruşine astăzi şi mi-e greu în toate,
Timpul meu cel harnic a trecut în zbor,
Ştiu, e dusă lupta, ştiu nu se mai poate,
Să întorc în lacrimi anii fără dor.

Dar rănit de Tine, astăzi simt iubirea,
Ca o sfâşiere până am să mor,
Stai te rog cu mine, să îţi simt privirea,
Sfânta mea speranţă, dorul meu din dor.

30 august 2011



Dor de Apuseni
Şi-mi vine dor de Apuseni,
Lăsaţi-mă să plec chiar mâine
Iar brazii tandrii, pământeni,
Să îmi devină ca o pâine.

Nu înţelegeţi că mi-e greu,
Înfometat sunt de iubire,
Aşa precum am fost mereu,
Un neastâmpăr de simţire.

Iar sentimentul meu e plin,
Căci doar în munţi eu simt firescul,
De-a mă ruga smerit, divin,
Punând pe lacrimi universul.

Acolo simt că încă ard,
Curgând pe ape nesfârşite,
Din satul ce se cheamă Şard,
Şi-apoi spre piscuri infinite.

Aş vrea să-mi duc şi cerul meu,
Să-i simt suflarea, omeneşte,
Simţind că însuşi că Dumnezeu,
În Apuseni aşa iubeşte.

Lăsaţi-mă să fiu doar eu,
Prin Apuseni, într-o cabană.
Unde coboară Dumnezeu,
Să-mi pună leacuri peste rană.














28 august 2011

poezia de duminică seara

În Piteşti am scris o poezie. M-aş bucura să o citiţi şi să rămâneţi optimişti!


Porţie de viaţă

Şi viaţa merge mai departe,
Întinerim pe zi ce trece,
Şi  mai nimic nu ne desparte,
E lung şi ceasul doisprezece.

Şi viaţa e de fapt un suflet,
Pe care cerul lasă lacrimi,
Eternizând frumos în cuget,
Cu cele mai umane datini.

Şi viaţa nu mai are moarte,
Tot ce a fost va fi şi mâine,
Când îngeri vor veni să poarte,
A noastră caldă, sfântă pâine.

Şi viaţa e de fapt iubirea,
Când noi ne hotărâm fierbinte,
Să ne lăsăm uşor simţirea,
Peste ruine şi morminte.

27 august 2011

poezia de sâmbătă seara

Noapte bună, noapte!
Noapte liniştită cui mă laşi pe mine,
Ce surâs sfielnic stă în timpul tău,
Iată din icoane dragostea îmi vine,
Nu am nici o frică că va fi vreun rău.

Pune-ţi mâna caldă, peste gândul rece,
Fă din mine vadul cel mai blând de dar,
Noapte de lumină, noapte care trece,
Fi tu însăţi veghe, fi sublimul dar.

Şi ce toamnă blândă simt că o să fie,
Îmi va face viaţa un altar frumos,
Şi-o să-ţi dau cuvântul lacrimă târzie,
Noapte cu suspine ce priveşti duios.

Noapte mea de taină, noapte cu sfială,
Hai adu-mi petale, ploi de gând curat,
Scrie cu putere, scrie cu cerneală,
Că nimic nu este astăzi vinovat.

Noapte bună noapte, voie bună, pace,
Totul e iubire, plâng între cei sfinţi,
Raiul se coboară şi în suflet tace,
Ce frumos colindă îngerii fierbinţi.

24 august 2011

izvorul de poezie curge spre inimi

Inventaţi un sfânt!

Mi se face un dor cumplit de Părintele Nicodim Bujor. Chiar astăzi l-am pomenit în faţa unui grup de credincioşi şi mi l-am readus în tâmplă ca pe un barometru al optimismului suprem. Îmi sună şi acum în urechi acel: „Noi o să ne vedem în rai!”, cuvânt care nouă celor ce-am fost martori, ne-a readus zâmbetul pe circuitul de valori al vieţii. Reauzind parcă aevea această afirmaţie, îmi aduc aminte că atunci am prins efectiv aripi duhovniceşti. Îi citeam părintelui poezii, îi cântam pricesne şi de fiecare dată aplauda şi zicea: „10! !10! Nota 10!” Ne auzeam apoi spunând în lacrimi: „Doar dumneavoastră părinte daţi nota 10!” Părintele însă continua să aplaude şi zicea:”Da! 10!”

 Aproape în fiecare zi mă gândesc minute întregi la seninătatea Părintelui Nicodim, dar şi la felul sumbru în care percep în mod greşit unii mântuirea. Pentru unii ca aceştia viaţa seamănă mult doar cu muncile iadului. Ateii muncesc din greu să-şi prelungească viaţa cu încă zece ani. Genetica din marile laboratoare face eforturi disperate pentru a găsi elixirul naşterilor perfecte,a esteticii sublime şi a unor facilităţi care să ne alunge coşmarul morţii. Creştinii în schimb, e vorba de cei practicanţi, au şi ei o trudă nebună după desăvârşire, dar au şi câteva practici bolnăvicioase în atingerea scopului soteriologic, căci tot preocupaţi de slalom printre păcate au uitat să mai zâmbească şi să-şi mărturisească lumina în faţa tuturor. Sunt adeseori taciturni, au aer de plictisiţi, practică discursul aspru cu cei din jur şi se căznesc să pară ceea ce nu sunt de fapt.

Pe acest fond social m-a cuprins dorul de Părintele Nicodim. Un copil la suflet, o carte deschisă în faţa noastră, un fel de înger al bucuriei. Lângă el nici nu am avut vreodată impresia că voi rata raiul. Mi se părea că sunt la un singur pas de grădina paradisului, deşi eram conştient că nu făcusem nimic vrednic da laudă ca să obţin mântuirea. Părintele însă te privea ca şi cum e totul în regulă, că nu trebuie să ne temem, că vom rezolva cumva la judecată şi cu păcatele, că important este să ne bucurăm de faptul că ne avem, că ne vedem unii cu alţii, că ne putem împărtăşii iubire.

Între timp Părintele Nicodim s-a mutat la cer. A plecat înaintea noastră şi mi-e tare greu fără acest sfânt. Dacă aş putea l-aş reinventa. Unde oare? Poate că în ochii dumneavoastră, în acest loc în care scriu despre sublim sau chiar în nădejdea că totuşi ne vom mântui!



Amintire cu sfinţi

 

Pe panglica iubirilor curate,

Semnează un monah din vechea lume,

Şi-un epitaf de gânduri însemnate,

Adună amintirile comune.



Revăd în duh misterele frumoase,

Copilul care râde între stele,

Cum ne-a lăsat cuvintele duioase:

Sunteţi în rai, cu lacrimile mele!



Nici cerul nu avea o depărtare,

Se cobora în zâmbete de viaţă,

Şi Nicodim ne spuse cu mirare:

Priviţi, cum astăzi îngerii învaţă!



Pe ochi atunci purtam ninsori de milă,

Ne răsfăţam cu vise îndrăzneţe,

Când Nicodim ne-a dezlegat de silă:

Copii vă dau de astăzi nota zece!



Emoţie de vară

Vara pe sfârşite, vai, destinul minţii,

Toamnă amăruie, frunze care mor,

Cine o să-mi ştie tainele căinţei,

Nimeni, nimeni, nimeni,şi mi-e tare dor.



Umbra Ta Iisuse, doar acum se vede,

Trebuie să vină soarele din răni,

Mâine de iubire cine o să-ntrebe,

Nimeni, nimeni, nimeni, când vom fi prin vămi.



Unde eşti Măicuţă, cui i-ai dat surâsul,

De atâta noapte, nu te văd, dar cer,

Nimeni să nu-mi ştie, lacrima şi visul,

Nimeni, nimeni, nimeni, numai Tu şi Eu.





Elegia raiului

 

Mi-a aduc aminte astă-noapte,

Eram eu însumi continent,

Mă alinau mările coapte,

Prin dăruiri, efervescent.



Am plâns în inimă de milă,

Treceau prin mine pelerini,

Mi-am dat şi sângele prăsilă,

Ca să vorbesc cu cei divini.



Sfioase, blânde slăvi de aur,

Au dus în ceruri rana mea,

Redevenisem un tezaur,

Aşa cum Dumnezeu mă vrea.



Nu mai ştiam nimic din lume,

Prin îngeri devenisem mut,

Mă-mpresurau stinghere nume,

Şi nu aveam nici un trecut.



Am pus piciorul pe un munte,

Plin de garoafe cu tăceri,

Din ele am făcut o punte,

Între iubire şi mister.



Şi-aşa cuprins de fericire,

Am aţipit bătrân şi plin,

Ce noapte şi ce dăruire,

Şi ce frumos smerit suspin.

22 august 2011

jurnal partea a 2-a

M-am gândit să vă restitui şi alte pagini de juranal. Nu vă cer să le citiţi, dar ele sunt sufletul unui om care a dorit să fie pace, credinţă şi iubire pe acest ciudat pământ!
Dumnezeu pe umbra mea
Pe umbra mea se aşează Dumnezeu. L-am chemat să îmi stea în braţe şi m-a refuzat. El vrea să stea doar în umbra mea. Smerit, umil, crucificat. Când mă gândesc la faptul că atâţia oameni au vrut nu numai să stea în braţele mele, ci chiar să îmi ia şi locul… Dar „Dumnezeu este iubire” …  Şi niciodată nu are tupeu şi umbră.
X
Uneori doar distanţele dau sens existenţei. Mă simt legat de borne kilometrice şi expus celor care trecând pe lângă mine se opresc o vreme, admiră, apoi obosiţi pornesc mai departe. La fel este şi Dumnezeu. Fiind atât de aproape de noi, îl ignorăm şi plecăm mai departe… Apoi, la intervale rare de timp ne aducem aminte că El există şi îl salutăm din inimă. Viaţa ca un drum nesfârşit, iar noi mereu în căutarea unui popas.
X
În numele iubirii am fost mereu revendicat. Achitat, împuşcat, pus la zid de armele celor ce-mi declarau fidelitate. Am murit până acum de câteva ori în viaţă. Şi mereu am înviat.
X
Genial mi se pare să poţi răbda cultura şi să poţi să admiri supremul ei. Nu orice creator de geniu este şi un sfânt. Sfântul este acela care rabdă admirând în primul rând creaţia „celuilalt”. Prin aceasta se înţelege în primul rând pe sine, prinde aripi constructive şi se înalţă la Dumnezeu.

X
Poeţii se vor mântui prin propria lucrare. Acatistul lor e poezia. Firescul lor se numără din patru în patru rânduri, adică din strofă în strofă. Tăcerea lor, lipsa creaţiei lor înseamnă vină şi se pedepseşte prin durere. La Judecata de Apoi Sfântul Simeon Noul Teolog a fost judecat în primul rând de propria sa artă şi poate mai puţin de celelalte slujiri ale sale. Şi cum arta sa imnologică a fost divini î s-a dat strana din drepta altarului ceresc. De acolo se cântă astăzi imnele sale!

X
Doar de la îngeri învăţăm umanitatea. Să iubim şi să murim frumos. Prin nevăzutul lor simţim că ceva frumos poate să fie, să se întâmple, azi, mâine sau poimâine. Poate de aceea speranţa e un înger. Şi nimic mai mult…
X
Să fim rezonabili cu noi înşine. Să ne iertăm în primul rând pe noi. Acum când grâul are culoarea verdelui sublim, să readucem puritatea pe fruntea noastră. Ce ochi, ce frunte, ce buze frumoase ne-a dat Dumnezeu. Stropiţi pe ele roua zâmbetului şi nu vă doriţi niciodată moartea. Iertaţi ce aveţi greu în suflet. Fiţi liberi, fiţi uşori, fiţi blânzi cu prorpia viaţă. Şi ceilalţi se vor regăsi mereu în voi.

X
Mi-e teamă de toamnă. Pentru că o iubesc.

X
Am să fiu menestrelul florilor de toamnă. Am să le cânt frumos şi am să fiu batjocorit pentru ce îndrăznesc să cânt. Îmi vor lua ghitara sufletului, o vor dezacorda, mă vor trimite la fapte serioase. Îmi vor prigoni coloana vertebrală, dăruirea, suspinul. „ De ce cânţi?”, „De ce nu faci treburi mai importante?”, „Îl superi pe Dumnezeu, greier care crezi în veri imposibile şi risipite!”… Voi înţelege durerea lor. Îi voi ierta. Pentru că, ei nu au dăruit niciodată propria viaţa!
X
Nu eu sunt risipit. Iluziile voastre sunt flăcări duse în pustiu de vântul verii. Aşa cum sunt adun. Şi din ceea ce adun revărs lacrimi peste adormirea lumii. Ce frumoasă eşti lume cnd dormi? Dar, de ce atâta neputinţă?
X

Azi noapte mi-a cântat Maica Domnului. „Vino în rai”, „Vino cu mine”… M-am trezit buimac. Eu încă le cânt oamenilor şi ei îmi pun cântecul sub semnul întrebării.

X
Ce frumoasă era Măicuţa! Caldă, blajină, plină de dragoste. Mă privea, mă sorbea din ochi. Am întrebat: „De ce pe mine? Nu mă vezi cum sunt?” Măicuţa a zâmbit şi m-a mângâiat peste creştet: Fiul meu, nici nu şti cât de mult te iubesc!
Şi vraja visului s-a rupt… Lumea mea era aceeaşi. Imobilă, strânsă în curele de lamentaţie, gata să mă străpungă şi pe mine cu acul de la cataramă. Mi-era greu să o privesc în faţă… „Lumea mea… Hm…!” Am închis ochii şi am cerut din nou somnul…

X

Să fim rezonabili cu noi înşine. Să depindem de noi şi nu de alţii. Necazul înseamnă a fi suspendat de cel de lângă de tine. Când el îţi zâmbeşte eşti fericit. Când el e posomorât eşti eşuat şi gol în sufle. Adică nu eşti tu. Aşadar e cazul ca zâmbetul nostru să depindă numai şi numai de noi şi de  nimeni altcineva. Abia atunci trăim, suntem integrii şi avem un drum în viaţă. Cu zâmbetul înainte…


X
Mulţi semeni îmi cer război. Să mă lupt cu unii şi cu alţii. Ei nici măcar nu văd steagul alb ce îl port în mână. În numele dreptăţii mă chinuiesc u pretenţiile lor ilogice de revanşă. Şi nu-i înţeleg de loc. Văd doar că existenţa lor trece prin mâna mea. Dar de ce nu şi prin steagul meu?
X
Nu vreau război. „Un dor năpraznic mi se face/ De-un milion de ani de pace!” Acesta sunt eu „omul păcii” sau pru şi simplu nu sunt eu. De câte ori sunt pus să administrez inchizitorial credinţa mi se face rău, mă sunt absurd, aş vrea să reneg tot ceea ce înseamnă cântar, echitate, răsplată. Prefer să iert, prefer să fiu un delir al binelui, prefer să fiu prostit, credul şi mereu în transhumanţă sufletească. Mai bine „făcător de pace” şi bun cu toţi.
X

Sunt un bun comun. Oricine m-a revendicat în întregime m-a pierdut. Proba mea de caracter este dăruirea pentru toţi. Iată de ce nu voi avea niciodată testament. Nu am ce să las şi cui să las. Tot ce am vă aparţine. Restul, depinde de voi…
X

Cenaclul Lumină Lină. Un dar care va dura atâta vreme cât eu exist. Pentru că doar eu singur îi înţeleg destinul. Altfel, el poate muri în orice zi.

X
Nu sunt eu apărătorul Sfântului Ioan Iacob Românul. Dar, l-am apărat încă o dată în 3 August, într-un loc de unde era aproape ignorat. Şi acolo era casa sa, o mănăstire care şi-a plâns vlaga şi şi-a ascuns talantul în pământ. Ajuns acolo am vorbit din no cu însufleţire de sfânt. Ajunge apologia şi dragostea ctitorului, adică al părintelui. Iar o biserică, o mănăstire este până la urmă un act de creaţie. Teandric, adică divino-uman. Deci şi uman. Un părinte ştie mai mult decât un străin ce înseamnă propriul „copil”… Nici acum nu înţelegeţi. Asta e…
X

Eu sunt aşa cum sunt. Dar ştiu cum sunt. Şi de aici începe raiul. Pentru că, totul este candoare, frumos şi zâmbet. Oricâte lacrimi îmi aduce lumea.
La noapte cerul va fi din nou aliatul gândurilor mele. Şi mă împărtăşesc de el ca de o minune. În camera mea lumina se va aprinde şi eu voi respira lumină. Ce frumoasă e camera mea noaptea. Ce sublim îmi e somnul, visul şi dorul de rai.

X
Înainte de a ne condamna unii pe alţii gândiţi-vă că avem un drum comun. Drumul spre moarte cu destinaţia cer. Creştini fiind fanatizăm Împărăţia Cerurilor în „drept personal” şi tocmai de aceea ne împiedicăm pe cale. De fapt raiul devine personal doar atunci când el este un „drum comun”. Şi atunci, de unde atâţia „brânci”, „piedici” şi „competiţii” în drumul către cer? Sunt convins că judecata aproapelui, „desfinţarea lui” mu este decât o iluzie că aşa se ajunge mai repede în cer. Şi câtă înşelare…

X
Toate duminicile îmi sunt dragi, aerisite, rupte din soare. Duminica e ziua cântecului. Omul cântă duminica pentru ca Dumnezeu să se odihnească lin şi netulburat.

X
Viaţa pustnicilor e o nesfârşită duminică de vară.
Veghea lor e însoţită de lacrimi. În amiezele caniculare am cel mai clar sentimentul eternităţii. Presimt deopotrivă amurgul şi seninătatea. Viaţa îmi pare un lung concert de pricesne divine, în care oamenii reaşează pe pământ ordinea axiologică a edenului de altădată. În fapt cea mai frumoasă zi din viaţa „primilor oameni” a fost o zi de duminică Atunci Adam a zâmbit pentru prima şi ultima oară. Iar Eva şi-a plecat capul în supunere şi aşteptare.
X
Aud un cuvânt şi mă cutremur: „Greutatea zilei noastre este răutatea! Defăimarea!” ne descoperim noi înşine răi şi incapabili de o adevărată iubire. Şi cât de mult ne iubeşte Hristos! Şi cât de mult ar trebui să fim altfel!
X
Gânduri albe. Porumbei de dor, nefirescul de fiecare zi. Mă descopăr în acest ocean de gânduri senine ca un copil ce se trezeşte în mijlocul unui ocean de flori. Prima impresie este tandră, mişcată de lacrimi calde şi de un nelămurit surâs. Mă aud vorbind: „Ce frumoasă e lumea! De unde atâta splendoare?”

X
Bat clopotele raiului! Le aud în cuvintele pruncilor care se roagă. Le aud în cântecul harismatic al pricesnelor şi în susurul izvoarelor din care curge parcă nemurirea. Veniţi la acest izvor! Gustaţi din apa cea vie a raiului, apa care însemnă isihie, lumină şi comuniune. Aşa vor bate veşnic clopotele raiului.

20 august 2011

Părintele Cătălin vă readuce pagini inedite din jurnalul personal

Jurnal de August!
Veghe cu inima în cer
de preot Cătălin Dumitrean
Dacă din lumina ochilor mei mu învăţaţi nimic, nu o să înţelegeţi niciodată propria poezie. O să mi-o socotiţi când superficială, când subiectivă, când lipsită de interes, cânt excepţională. Din nefericire săgetările verbelor extreme:, gen: „senazaţional”, „de doi bani”, „minunat” etc, nu fac decât să îndepărteze cititorul de esenţial. Şi cel mai esenţial lucru este acelă că exist, că pot defini viaţa în spaţiul poetic, că am dar inspirat de a face şi alte lucruri adevărate.



X

Omul nu îşi pierde suflet niciodată atâta vreme cât este capabil să piardă orice. Când preţuieşti ceva, un suflet, un cadou, o casă, devii vulnerabil, pătimaş, gata de a te sminti la orice pas de propria ta frică. Neantul (adică proprietatea) te copleşeşte şi te dispune spre ceartă, spre revendicare, spre agitaţie. Aşa începe să moară sufletul puţin câte puţin.



X

Când cineva îţi va vorbi de Dumnezeu tu să nu spui nimic. Taci şi ascultă. Fi darnic în iubire. Chiar dacă şti mult mai multe decât „fratele” sau „sora ta”, vei dobândi şi tu celălalt mai mult folos dacă îţi vei ţine buzele strânse în smerenie. Nu şti ce îţi spune însuşi Dumnezeu prin omul de lângă tine. Lasă-l să vorbească până la capăt. nu-l întrerupe. Pentru că fiecare vorbă îţi poate fi o nouă şansă de mântuire.



X

Viaţa ca o mare tulburată. Şi atât de puţine bărci de salvare. Înecul absolut ne este consecinţa libertăţii. „Doamne scapă-ne că pierim!”- ne auzim strigând adeseori cu ochii încărcaţi de durere. Şi atunci simţim minunea, un fior sublim se coboară în şi ne spune: „Sunt aici lângă tine! Întinde mâna! Eu nu te-am uitat niciodată!”

X

Un suflet blând e un suflet credul. Fericiţi cei „creduli” căci prin dânşii vine învierea noastră. Sufletele blânde nu au „şcoala vieţii”, nu sunt „unse cu alifii”. Şi ele se mântuiesc atât de uşor…

La antipozi stă deprimarea, gelozia, frica de a pierde. Ea e harfa diavolului. Din ea se cântă autodistrugerea. Cu pasiune. Temerea de a pierde ceva „din lumea aceasta” aparţine demonului. Doar el nu are curajul crucii. Iar crucea înseamnă să fi capabil să renunţi la orice. Şi, în primul rând, la propria ta fericire.

X



Mai sunt oare oameni care se luptă cu gândurile şi viaţa mea? Nu ştiu. De fapt voi nu vă luptaţi niciodată cu sufletul meu, cu viaţa mea, cu supravieţuirea mea. Vă luptaţi cu talentul şi inspiraţia mea. Aveţi aşadar o problemă. Vă luptaţi cu Dumnezeu şi vă consideraţi puternici. Ridicoli şi plini de frustrare. Eu unul nu aş mai lovi în părul încărcat de roade. Mi-aş altoi propriul pământ şi aş începe să scriu la fel de veridic.

X

Nu vă amăgiţi cu spini. Oamenii care au trecut prin „jungla vieţii”, care au fost răniţi de lume ar trebuii să fie cei mai blânzi dintre semeni, dar ei sunt în cele mai multe dintre cazuri revanşarzi, suspicioşi. Pentru ei creştinismul nu înseamnă decât consolare, dar la o adică „mânia” le e la fel de aprinsă. Nu îi tulburaţi, altfel devin ofensivi şi trişti. Ce a murit odată „ e bun murit”. O să-mi spuneţi: „ Bine, dar cu marii convertiţi, cum rămâne?” Şi-am să vă răspund: „ Tot la fel! Dar cine se poate declar, drept un mare convertit?”

X

Pe umbra mea se aşează Dumnezeu. L-am chemat să îmi stea în braţe şi m-a refuzat. El vrea să stea doar în umbra mea. Smerit, umil, crucificat. Când mă gândesc la faptul că atâţia oameni au vrut nu numai să stea în braţele mele, ci chiar să îmi ia şi locul… Dar „Dumnezeu este iubire” …  Şi niciodată nu are tupeu şi umbră.

X

Uneori doar distanţele dau sens existenţei. Mă simt legat de borne kilometrice şi expus celor care trecând pe lângă mine se opresc o vreme, admiră, apoi obosiţi pornesc mai departe. La fel este şi Dumnezeu. Fiind atât de aproape de noi, îl ignorăm şi plecăm mai departe… Apoi, la intervale rare de timp ne aducem aminte că El există şi îl salutăm din inimă. Viaţa ca un drum nesfârşit, iar noi mereu în căutarea unui popas.

X

În numele iubirii am fost mereu revendicat. Achitat, împuşcat, pus la zid de armele celor ce-mi declarau fidelitate. Am murit până acum de câteva ori în viaţă. Şi mereu am înviat.

X

Genial mi se pare să poţi răbda cultura şi să poţi să admiri supremul ei. Nu orice creator de geniu este şi un sfânt. Sfântul este acela care rabdă admirând în primul rând creaţia „celuilalt”. Prin aceasta se înţelege în primul rând pe sine, prinde aripi constructive şi se înalţă la Dumnezeu.



X

Poeţii se vor mântui prin propria lucrare. Acatistul lor e poezia. Firescul lor se numără din patru în patru rânduri, adică din strofă în strofă. Tăcerea lor, lipsa creaţiei lor înseamnă vină şi se pedepseşte prin durere. La Judecata de Apoi Sfântul Simeon Noul Teolog a fost judecat în primul rând de propria sa artă şi poate mai puţin de celelalte slujiri ale sale. Şi cum arta sa imnologică a fost divini î s-a dat strana din drepta altarului ceresc. De acolo se cântă astăzi imnele sale!

 Proximă toamnă



Decizie, simplă, absurdă?

Nu ştiu ce să fac când e noapte,

Acum simt o toamnă prea crudă,

Şi-aş vrea să m-ascund după şoapte.



Şi iată ce ploaie smintită,

Sub lună ne moare firescul,

Ascunde-te vară smerită,

Ce porţi într-un gând universul.



Prevăd un potop de rănire,

O lume călcată pe şine,

Iar eu am să-mi pun pe privire,

Un ultim omagiu de bine.



Da, toamna se-ntoarce cu jale,

Şi totul înseamnă durere,

Coboară în trista mea vale,

Tu suflet şi cere-mi tăcere.