Tainele mele
De la naştere şi până la cunoaşterea voastră am făcut mari greşeli. Le regret. Şi cea mai mare este că v-am făcut vouă cunoscute lacrimile mele. Am crezut în naivitatea mea declarată că voi veţi plânge alături de mine. Am crezut… În fapt, voi nu m-aţi înţeles niciodată cu adevărat. Deşi m-aţi iubit în felul vostru. Dar, nu aţi putut niciodată plânge în durerea mea. Dar El, Hristos a plâns mereu. Şi Maica Domnului la fel. Seară de seară când întorcându-mă acasă găseam patul gol, luceferii trişti şi îngerii plângând. Iar voi, din cabinetele voastre „de iubire” şi de „nenorocire” vă gândeaţi că sunt la bal, la chermeze cu flori molatice sau în iatacuri de fire. Of oameni! Of visele mele mucenicite.
Iată de ce acum plâng, acum scriu, acum sunt cu dorul înflorit după cer, liber şi gata de o nouă noapte! De aceea semnez şi răspund de vorbele mele: Să vină dimineaţa!
Poveste cu Dumnezeu
Ştiam destul de bine, era chiar voia noastră,
Eu să devin o scară, iar Tu un pas pe ea,
Şi Doamne ce iluzii, aveam în zestrea noastră,
Ce sfântă simplitate, eram un fel de nea.
Mi-ai dat seninul vârstei, mi-ai spus: Haide, fi tare,
Nu avem loc în lume, nici tu, nici Eu, nici noi,
Mai bine să ne ducem, într-un hotare de mare,
Să devenim doar valuri şi umbre în şuvoi.
Eu tot credeam în vise, naiv, plin de candoare,
Şi ţi-am primit Hristoase propunerea râzând,
Şi-atunci cu grea tăcere, mi-ai dăruit o floare,
Iar ochii Tăi de lacrimi priveau doar în pământ.
Dar, te-am urmat şti bine, cu floarea într-o mână,
Cu cealaltă din dreapta, blând binecuvântând,
Ştiam că peste veacuri aveau ca să rămână,
Doar paşii noştri tandrii pe-acest ciudat pământ.
Bolnav de dăruire, bolnav de fapt de Tine,
Ce gesturi imprudente am cugetat să fac,
Am curs precum izvorul, pe stânci şi ramuri line,
Şi-apoi ca o iubire am început să tac.
Acum e noapte, lună, foşnesc prin inimi îngeri,
Îţi spun din nou Iisuse: Mi-e dor, dar tac şi gem,
Cobori măcar în gene, în raiul cel de plângeri,
Căci sunt un simplu suflet, mi-e dor, respir, mă tem.
