Voi aţi adus puritate. Şi eu m-am întrebat de atâtea ori de ce Iisus Hristos lucrează prin „cei mai mici”? S-a luat frumosul de la „bătrânii ortodoxiei”, care iată-i „cum se duc”, ca voi, cei mai cruzi copii ai bisericii, să vă bucuraţi că sunteţi în lucrare. De când sunteţi oare în această lucrare sfântă? Poate unii de o zi, poate alţii de un an, de trei, de cinci… Nu contează timpul şi gloria predecesorilor, adică a celor care s-au întors mai repede decât voi „acasă”. Oricum, toţi aţi fost cândva plecaţi şi dreapta credinţă v-a aşteptat. Un an, doi, sau vorba poetului „cincisprezece toamne”.
Mai ţineţi minte anii de risipire. Anii fără biserică, fără de Iisus Hristos? Anii în care trupul vostru era un fel de aparat de consum. Vă trezeaţi dimineaţa şi vă gândeaţi „cu ce vă veţi îmbrăca şi ce veţi mânca”. Ochii voştri nu erau ochii voştri. Prin ei se uitau alţii. Cei la care doreaţi să plăceţi, în faţa cărora vă slăveaţi că sunteţi „cineva”, că „aveţi demnitate”. Ochii prin care alţii nu iertau şi voi le confirmaţi starea de fapt. Ochii prin care Hristos lăcrima, iar voi nu simţeaţi decât o permanentă depresie şi de aceea dădeaţi „vina” pe cei ce „nu vă iubesc”. Of, câte nu au mai văzut ochii voştrii! Of, câte nu a mai văzut Domnul, cu ochii voştri!
Vă rog ceva! Să nu uitaţi niciodată că aţi avut şi astfel de privire! Voi „cei mai mici” veţi devenii în curând „veterani ai credinţei”. Atunci, mai ales acum şi atunci să nu judecaţi pe nimeni. Să nu uitaţi de câte ori v-aţi încruntat mai înainte de a fi „copii frumoşi”! Numai astfel veţi învăţa să iertaţi cu adevărat, să fiţi miloşi cu toţi, să fiţi lacrimi frumoase în ochii lui Iisus. Voi, ochii deschişi ai lui Dumnezeu!
Ochii de mâine
Ce ochi ai Doamne, câtă slavă,
Din doi în doi îi regăsesc,
Aceeaşi pace, nu gâlceavă,
Şi-n ei stă visul omenesc.
Şi ce speranţă mă pătrunde,
Văd ochii Tăi adânci şi lini,
Culorile devin profunde,
Si devenim miloşi, divini.
Mă uit în ei ei, câtă sfinţire,
Te linişteşti, uiţi ce e greu,
Şi nici un strop de osândire,
Că-aşa iubeşte Dumnezeu.
Dispare răul, încruntarea,
Căutătura de venin,
Şi ochii Tăi devin ca marea,
Iar noi spre ei uşor venim.
Iar când furtuna ne apasă,
Ei sunt un scut şi un fior,
Iar ochii noştri ca-ntr-o casă,
Se mută-n ochii Tăi de dor.
Şi ochii Tăi înseamnă veste,
Că mâine vom fi noi, doi ochi
În cerul blând ca o poveste,
Pe faţa Domnului Hristos!
Extaz de vară
Ninge cu vise, ce vară lungă,
Tu înger palid, nu te pripi,
Stai lângă mine, ca într-o strungă,
Mieii iubirii se vor jertfi.
Plânge o floare, ce dor de viaţă,
Sfinte iluzii, mai staţi puţin,
Apele nopţii s-au strâns în ceaţă,
Hai, nu te teme, suflet divin.
Aduceţi cerul, cât mai aproape
Spre mântuire sunt curajos,
Mii de petale curg să îngroape,
Trecutul vieţii,ce-a fost din jos.
Viaţă frumoasă, gând, feerie,
Toţi aveţi dreptul să fiţi iubiţi,
Doamne Iisuse lasă să fie,
Pădurea plină de fericiţi!
