Porumbeii mici

Nu am mai scris de câteva zile. Probabil cititori de la „Lumea credinţei” şi dragul meu părinte Marius Matei se întreabă de ce? Nici eu însă nu pot da un răspuns la toate neputinţele mele. Uneori doresc să scriu cât mai puţin, să-mi introduc o autocenzură pentru a scăpa de păcatul slavei deşarte, acel şarpe cu clopoţei care face ravagii în lumea ortodoxă. Poate ca un exemplu pentru cei pe care îi am aproape şi nu aş vrea ca „popularitatea” să le dăuneze oarecum.

De o vreme iubesc, sunt realmente îndrăgostit, dar nu lumeşte, ci din tot sufletul, aşa cum mă îndeamnă Dumnezeu să iubesc. Iubesc „puii de sfinţi” şi „porumbeii mici”, adică pe cei ce nu au mofturi de vedetă, de valoare, de boierie spirituală. Pe cei ce se lasă certaţi, umiliţi, frământaţi şi cuprinşi de dăruire. Pe cei ce se roagă în fiecare zi acasă, la biserică, printre dureri şi necazuri. Pe cei ce vin şi cântă lângă mine fără a arăta „tridentul” ortodoxiei pravoslavnice. Pe cei ce nu au căzut în elitism, pe cei ce acceptă mustrarea ca o dulce alifie, pe cei spun mereu „Da!”, pe cei ce nu strigă, pe cei ce nu înşeală, pe cei ce nu mint, pe cei ce sunt hotărâţi să-şi dea timpul şi energiile pentru un bine comun.

   Iată cine sunt „puii de porumbei”. Nişte copii blânzi care nu au „şcoala vieţii şi a şmecheriilor”, care nu se linguşesc, care nu se guduresc pe lângă „stăpân”, care au răspunderea propriilor fapte, care ştiu să plătească până la capăt consumaţia propriilor greşeli. Astfel, sunt destui care după ce au rănit, după ce au lăsat răul în urmă, se scoală de la masa fărădelegilor şi prefăcându-se că sunt buni şi că nu pricep despre ce este vorba, ies cu "tupeu" afară şi uită să achite nota propriilor fărădelegi.

În ceea ce mă priveşte, dacă tot m-am apucat să scriu un articol e cazul să îl sfârşesc, şi să mai adaug ca o întărire: Iubesc „porumbeii mici” de lângă mine. Cei care nu au plecat niciodată şi au iubit mereu stolul anonimatului ce ne aparţine.

 Porumbeii mici

Şi liberi au plecat spre veşnicie,

Ei porumbeii cei mai blânzi din stol,

Aşa a fost destinul să le fie,

Un drum prelung, un nesfârşit ocol.

Abia de le-am zărit aripa albă,

Cum se-mpingeau în aer şi oftau,

Iar tâmpla lor mi se părea mai caldă,

Un fel de dor ce poate îndura.

Eu am rămas în lanţuri ruginite,

Aş fi dorit să zbor la fel, cu zel,

Să merg în munţi cu vise nesfârşite,

Să fiu şi eu un fel de porumbel.

Dar vai, oftez, condiţia umană,

Mi-e frate vitreg, paznic şi călău,

Am un surplus de lacrimi şi de rană,

Şi de la înălţimi mi-e tot mai rău.

Nu pot zbura, degeaba-mi cereţi fapte,

V-aţi învăţat să vă privesc de sus,

Voi nu vedeţi că este sfântă noapte,

Şi pe Golgota a murit Iisus.

Mai bine dezlegaţi voi înşişi mila,

Şi coborâţi-i trupul de pe lemn,

Pe mine mă lăsaţi să-mi satur sila,

Cu un potir de dor şi undtelemn.

Nu vă băgaţi în zboruri dăruite,

Nu încercaţi să-mi faceţi viaţa grea,

Că veţi primi cuvinte infinite.

Şi porumbei vor curge ca o nea.

Deci, vă poftesc să vă vedeţi de cruce,

Priviţi-l pe Iisus cum l-aţi lăsat,

Însingurat şi plîns într-o răscruce,

Îmbătrânit şi mult îndurerat.

Iar de la mine, numai ce e bine,

Vă sunt dator şi-o să plătesc aici,

Hotarul meu e plin de râuri line,

Pe care umblă porumbeii mici.