A ÎNCEPUT IUBIREA DE APOI!

Mă frământă lucruri la care poate nici nu vă gândiţi. Cum a continuat iubirea pe pământ după căderea lui Adam. Ce şi-au mai putut spune primii oameni. Cum a sunt în gurile lor acel: Te iubesc! - fără de care să recunoaştem soarta omenească nu are nici un sens. Din păcate, din nefericire, din lipsa unora de a înţelege raţiunile intime ale iubirii, scena ulterioară părăsirii raiului de către prima pereche apare în ochii "teologilor" ca un fel de Sodoma şi Gomora, cu trupuri lascive care gustă păcatul, cu Adam muncind transpirat la o carieră de piatră, cu Eva mereu lacomă de a face copii, în fine un tablou apocaliptic care ne înfioară aşa cum este el povestit. Pe acest fond imagistic ne clădim şi noi construcţia dogmatică a propriei credinţe. De aici şi teama oridinară că la orice pas se ascunde un păcat, păcătoşi şi locuri de iad. 
Problemele sunt puse însă greşit. Şi cei cei ce la pun astfel, teologi sau simplii enoriaşi, de obicei, uită că cercetând psihanalitic şi duhovnicesc în propriile biografii sunt ei înşişi oameni frustraţi, cărora nu li se mai spune zilnic: Te iubesc! Astfel, ei încep să se adune în formule extremiste, dure, bigote, să înfiereze iubirea şi dreptul ei de a te exprima prin emotivitate. Aduc argumente din Scriptură, se dovedesc prevestitori de rău,au halucinaţii de profeţi, vorbesc cu "îngerii", devin mai ortodocşi decât Hristos însuşi şi gata de a impune ordinea prin forţă. Şi totuşi ceva simplu le lipseşte din gură: Te iubesc!
Ori totuşi, să nu uităm, după cădere Adam şi Eva s-au iubit în continuare. Şi a fost dragoste adevărată. Au făcut copii din care descindem şi noi, i-au crescut, au muncit, au plătit  cu destule neputinţe gafa de a rupe un fruct. Adică păcatul neascultării. Au stat şi în iad, dar în cele din urmă au fost eliberaţi de Hristos. Şi totuşi nu putem spune că dragostea lor a murit, că ei nu au mai avut dreptul de a fi dăruitori. Dumnezeu le-a înţeles neputinţa, le-a văzut iubire ulterioară şi în cele din urmă le-a dat raiul. De atunci pentru ei a început "iubirea de apoi"...

Povestea iubirii

Mă-ntreb mereu, ce şi-au mai zis din suflet,

Adam şi Eva după ce-au greşit,

Ce dragoste le-a mai rodit în cuget,

Plecând din rai cu dorul cel spăşit.

Perechea ce-a dintâi, ce imprudenţă,

S-a regăsit abia după căderi,

Noi spunem că a fost o indecenţă,

Dar ei, sărmani, au trăit dureri.

Şi s-au iubit cu voie, nebuneşte,

Povestea dăruirii n-a murit,

Adam i-a spus femeii c-o iubeşte,

Şi Eva i-a răspuns cu glas pripit.

Probabil se temeau, gândeau cu silă,

Că Dumnezeu i-a pedepsit pe veci,

Şi se iubeau cu şi mai multă milă,

Ca nişte pescăruşi cu ochii reci.

Dar dragostea nu a-ncetat vreodată,

A fost un jar, o pâclă în dispreţ,

A continuat şi-n lanţuri, consemnată,

Printr-un pustiu de lacrimi îndrăzneţ.

Abia într-un târziu, Adam cu frică,

A încercat să spună: Draga mea,

Presimt durerea care se ridică,

Căci Dumnezeu în dragoste ne vrea.

Vom fi iertaţi că am iubit intr-una,

Şi inima ne-a devenit un rai,

Şi te iubesc, aşa cum arde luna,

Şi mă iubeşti şi cerul tău mi-l dai.

Şi va veni chiar cerul să ne spună,

Bine-aţi venit acasă, înapoi,

Poftiţi pe creştet ultima cunună,

A început iubirea de apoi…