ARSENIE PAPACIOC ÎN CER

UN OM PUR ŞI SIMPLU

Mă temeam că va pleca. De fapt, mă aşteptam mai de mult. În ultima vreme circulau tot felul de zvonuri: "Părintele Arsenie e la spital!" Lumea exagera ca de obicei. Când iubeşti îţi vine uşor să exagerezi. Spui despre celălalt enormităţi, fapte imposibil de realizat, mimezi împlicare şi ceri respect. Aceasta e condiţia umană. O condiţie parcă prea mult exagerată. Avem impresia că suntem zei şi iubim zei. Întotdeauna cei pe care îi iubim sunt zei. Dar, de fapt, ei nu sunt zei. Sunt oameni pur şi simplu. Cu slăbiciuni, cu clipe de proastă inspiraţie, cu eşecuri, cu vorbe triste etc. Dar, noi, nu şi nu... Vrem zei în jurul nostru. vrem să iubim zei. Şi de aici tot clavarul vieţii ce o experimentăm. Cu eşecuri, cu morţi, cu oameni care "ne dezamăgesc"...
Părintele Arsenie nu a fost un sfânt, dar ca să nu-mi judecaţi împietatea văm spun: De abia de azi va fi un sfânt! Un sfânt pur şi simplu! Un sfânt care mai întâi a fost om şi a iubit nespus. Pe mine, pe tine, pe voi... Ne-a iubit ca om, tocmai pentru că nu s-a crezut un sfânt! Şi de aceea ne-a înţeles mereu. Ne ierta pe toţi îndiferent de slăbiciuni, de păcate, de poverile cu care intram pe uşa sa. Ne privea deschis şi apoi ne vorbea simplu şi frumos. Un lucru imposibil pentru cei ce văd în ortodoxie doar sfinţi şi niciodată oameni! Voi ce ziceţi? 


P.S. CEI CEI CITIŢI SCRIEŢI UN EMAIL SĂ-MI DAU SEAMA CĂ AŢI CITIT

ULTIMA CHILIE

Nu mai e nimeni la chilie,

Pe cine căutaţi, vă rog,

Nu ştiţi că este Sânt Ilie,

Şi nu sunt lemne pentru foc.

Fochistul a plecat în ceruri,

Şi-a tras zăvorul după el,

S-a dus să ceară minereuri,

Şi a plecat cu propriul ţel.

De azi va fi doar amintirea,

O vatră veche de iubire,

Ce ne-ncălzea nedumerirea,

Cu vorbe calde şi trăire.

Nu vă mai aşezaţi cu rândul,

Părintele, nu mai revine.

E dus aşa cum pleacă gândul,

Când lasă lacrime de bine.

Şi Techirghiolul va fi rece,

De azi va plânge însuşi valul,

Ca o corabie ce trece,

Chemându-şi dragostea  şi malul

Şi-acum poftiţi vă rog acasă,

Singurătate nu există,

Ci numai dorul ce apasă,

Când Dumnezeu în noi insistă.