BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

29 iulie 2011


 SFINŢILOR FLORILOR

Sfinţilor florilor, lacrime albe,
Voi din iubire, lăsa-ţi un gând,
Să simt misterul în doruri calde,
Şi ce e bine pe-acest pământ.

Maică Măicuţă, suflet de pace,
Ţie, doar Ţie pot să îţi spun,
Cum din iubire mi se desface,
Poarta de doruri, cuvântul bun.








Doamne Iisuse, blândă jertfire,
Toate din tine devin lumini,
Tu eşti plinire, Tu ca un mire,
Ne dai speranţe, ne faci senini.


OCHII DIMINEŢII
Ochii dimineţii, un potir subţire,
O licoare caldă, ca un lapte blând,
Mă trezesc în slavă: Totul e iubire!
Doamne, ce lumină curge pe pământ!

Început de viaţă, ce să spun, mi-e bine,
Simt curajul vieţii, vreau să cred mai mult,
Şi coboară lacrimi, sunt doar căi senine,
Hai vorbeşte Doamne, vreau să te ascult!
Noaptea e departe, sufletul trăieşte,
Timp de fericire, oră de sublim,
Cerul se coboară, tandru, omeneşte,
Doamne, ce speranţă şi ce dor divin!

28 iulie 2011

Scriu si trimit ganduri albe!

 Vom avea ochii lui Dumnezeu!

 Voi aţi adus puritate. Şi eu m-am întrebat de atâtea ori de ce Iisus Hristos lucrează prin „cei mai mici”? S-a luat frumosul de la „bătrânii ortodoxiei”, care iată-i „cum se duc”, ca voi, cei mai cruzi copii ai bisericii, să vă bucuraţi că sunteţi în lucrare. De când sunteţi oare în această lucrare sfântă? Poate unii de o zi, poate alţii de un an, de trei, de cinci… Nu contează timpul şi gloria predecesorilor, adică a celor care s-au întors mai repede decât voi „acasă”. Oricum, toţi aţi fost cândva plecaţi şi dreapta credinţă v-a aşteptat. Un an, doi, sau vorba poetului „cincisprezece toamne”.
Mai ţineţi minte anii de risipire. Anii fără biserică, fără de Iisus Hristos? Anii în care trupul vostru era un fel de aparat de consum. Vă trezeaţi dimineaţa şi vă gândeaţi „cu ce vă veţi îmbrăca şi ce veţi mânca”. Ochii voştri nu erau ochii voştri. Prin ei se uitau alţii. Cei la care doreaţi să plăceţi, în faţa cărora vă slăveaţi că sunteţi „cineva”, că „aveţi demnitate”. Ochii prin care alţii nu iertau şi voi le confirmaţi starea de fapt. Ochii prin care Hristos lăcrima, iar voi nu simţeaţi decât o permanentă depresie şi de aceea dădeaţi „vina” pe cei ce „nu vă iubesc”. Of, câte nu au mai văzut ochii voştrii! Of, câte nu a mai văzut Domnul, cu ochii voştri!
Vă rog ceva! Să nu uitaţi niciodată că aţi avut şi astfel de privire! Voi „cei mai mici” veţi devenii în curând „veterani ai credinţei”. Atunci, mai ales acum şi atunci să nu judecaţi pe nimeni. Să nu uitaţi de câte ori v-aţi încruntat mai înainte de a fi „copii frumoşi”! Numai astfel veţi învăţa să iertaţi cu adevărat, să fiţi miloşi cu toţi, să fiţi lacrimi frumoase în ochii lui Iisus. Voi, ochii deschişi ai lui Dumnezeu!

Ochii de mâine
Ce ochi ai Doamne, câtă slavă,
Din doi în doi îi regăsesc,
Aceeaşi pace, nu gâlceavă,
Şi-n ei stă visul omenesc.

Şi ce speranţă mă pătrunde,
Văd ochii Tăi adânci şi lini,
Culorile devin profunde,
Si devenim miloşi, divini.

Mă uit în ei ei, câtă sfinţire,
Te linişteşti, uiţi ce e greu,
Şi nici un strop de osândire,
Că-aşa iubeşte Dumnezeu.

Dispare răul, încruntarea,
Căutătura de venin,
Şi ochii Tăi devin ca marea,
Iar noi spre ei uşor venim.

Iar când furtuna ne apasă,
Ei sunt un scut şi un fior,
Iar ochii noştri ca-ntr-o casă,
Se mută-n ochii Tăi de dor.

Şi ochii Tăi înseamnă veste,
Că mâine vom fi noi, doi ochi
În cerul blând ca o poveste,
Pe faţa Domnului Hristos!


Extaz de vară
Ninge cu vise, ce vară lungă,
Tu înger palid, nu te pripi,
Stai lângă mine, ca într-o strungă,
Mieii iubirii se vor jertfi.

Plânge o floare, ce dor de viaţă,
Sfinte iluzii, mai staţi puţin,
Apele nopţii s-au strâns în ceaţă,
Hai, nu te teme, suflet divin.

Aduceţi cerul, cât mai aproape
Spre mântuire sunt curajos,
Mii de petale curg să îngroape,
Trecutul vieţii,ce-a fost din jos.

Viaţă frumoasă, gând, feerie,
Toţi aveţi dreptul să fiţi iubiţi,
Doamne Iisuse lasă să fie,
Pădurea plină de fericiţi!


27 iulie 2011

curge dorul de tară

Regina nopţii

(poezie în dorul Grădinii Maicii Domnului...de acasă)

La Padova sunt flori de circumstanţă.
Şi palmierii se smeresc stingheri,
Dar scriu smerit în file de vacanţă,
Am să mă-ntorc la florile de ieri.

Acasă e mai bine, curge lapte,
Rinichii mei se-adapă cu frumos.
Acolo e lumină-n orice noapte,
Regina nopţii bâlbâie duios.

Sfântul Anton îmi dă povaţă blândă,
Fi grădinar, ia-ţi floarea ta de rai,
Dă-i un sărut pe lacrime şi tâmplă,
Măicuţei să îi laşi un vis de mai.

Nu te uita că ea te vede noaptea,
Ochii miloşi se fac atunci mai buni,
Mai bine să îţi iei din frunze partea,
Şi din tulpini crescute din străbuni.

Pune-ţi şi tu petale, fi o floare,
Căci orice grădinar, devină plin,
Atunci când fie vară sau răcoare,
În ţara lui se simte mai divin.

În ţara mea e noapte şi e pace,
Regina nopţii doarme cu alin
Şi simt sublim cum inima îmi tace,
Iar Sfântul mi-a vorbit de rai puţin.



26 iulie 2011

3 POEME ŞI O FLOARE

Domnul vine!
Pe cartea ta de rugăciune,
Un picur a căzut fierbinte,
O lacrimă sau o minune,
Şi iată, Dumnezeu te simte.

Ai pus un deget cu uimire,
Şi-ai pipăit ce plâns te cheamă,
Căci cerul şi-a lăsat iubire,
Un plâns ca un fior de rană

Şi ora e aşa târzie,
Dar pare început de viaţă,
Şi simt că bine o să fie,
Poate şi mâine dimineaţă.

Citeşte, roagă-te, veghează,
Suspină, fă un rai din tine,
Căci iată Domnul lăcrimează,
Şi lângă tine astăzi vine.

Cântec pentru Maica Domnului

(Versuri şi melodie scrise pentru Biserica Sf. Ioan Iacob Romînul)          
- în drum spre Roma 26 Iulie 2011-












Nicicând nu ai fost mai frumoasă,
Cântăm cu fior şi trăire,
Fecioară de pace duioasă,
Tu  eşti şi vei fi o iubire!

Copilul  din inimi renaşte,
Sunt zborul de astăzi şi mâine,
Şi ziua îmi pare de Paşte,
Tu eşti şi vei fi o minune!

Nu are durerea putere,
Se vindecă rana de fire,
Şi sufletul nostru te cere,
Tu eşti şi vei fi izbăvire!

Vegheaţi la icoane cu lacrimi,
Dureri pe vecii să nu fie,
Şi spuneţi că nu mai sunt patimi,
Maria ne e mântuire!


Noapte deocamdată
( Scrisă la Roma, 26 Iulie 2011 în fiorul înmiresmat al martirilor din catacombe)

Şi dacă moarte nu v-a frânt,
E semn că voi aţi fost tot cerul,
 Nu doar bulgăr de pământ,
Ce îşi împrăştie misterul.

În catacombe, plini de dor,
Eraţi potir de liturghie,
Şi rănile ce aspru dor,
Voi le-aţi ascuns în bucurie.

Lumina blândă din adânc,
Scoarţă terestră de iubire,
Va dat pe veacuri legământ
Şi-un infinit de dăruire.

Nici astăzi lumea nu vă vrea,
Martirizaţi veţi fi de-a pururi,
Uitarea ca o vreme grea,
Trăieşte-n inimi şi în gânduri.

Dar eu, frumos, vă mulţumesc,
Ne vom vedea mai mult odată,
Deşi în osul omenesc,
E încă noapte, deocamdată.




24 iulie 2011


Ora
Ora, o lacrimă neînţeleasă
Un suflet pe care îl pierdeţi în fiecare zi,
Un copil lăsat la poarta iubirii,
O curte în care cumpăna furtunii e stricată,
Sau o iubire dumnezeiască
Pe care scrie
mâine,poimâine, etenitate…


Mâine 
Se scurge marea în ochii lui Hristos,
Rece, plină de talazuri sfioase…
-De unde ai veni mare?
- Din ochii tăi de ieri, Doamne?
-Ochii mei de ieri?
- Da, nu uita,
La poarta Ghetsimanilor,
Era o albie pustie
Şi acolo sufletele copiilor aşteptau,
Lacrimile Tale!

Apoi, Domnul a tăcut.
Şi-a adus aminte,
De acea noapte în care,
Noi aşteptam,
O lacrimă
Sau un dor.

Afară era rece,
Vântul intra în carne
Şi pietrele suspinau
Iar Domnul a plâns…
Era ultima noapte pe pământ.

De atunci marea ne bate peste ploape,
Iar Domnul ne conduce
Corabia spre limanul cel desăvârşit…



Veghe
 
Măicuţă nu plânge,
Sunt totuşi acasă,
O noapte se stinge
O alta apasă.

Revin lângă tine,
Mi-e dor, mi-e iubire,
O lacrimă vine,
În simplă smerire

Măicuţă e pace,
Acum la icoană,
Veghează şi tace,
Un suflet, o rană.

22 iulie 2011

Plapuma frunzelor de iubire

Nu o să scriu din impulsuri, nu îmi e bine să mă frământ în frământările voastre senine. Ajunge crucii pe care o port că îşi deschide braţele în fiecare zi spre uitarea lumii. Mă gândesc că morţile nu sunt decât pomenile noastre către îngeri. Cu fiecare suferinţă un înger devine liber şi stingher. Pentru că, cei ce se roagă lui Dumnezeu, cei ce iubesc, cei ce sunt liberi de fapt sunt stingher, cei mai încătuşaţi dintre pământeni.
Dacă m-aş întâlni astăzi faţă în faţă cu Dumnezeu i-aş cere să nu îmi dea libertate. Pentru că libertatea înseamnă dispreţ. De mână L-aş ruga să mă ducă până în adâncul unei păduri şi să mă transforme într-un mesteacăn umil. O oră, o zi…şi nu mai mult. În acest timp mă voi ruga să primesc vizita celor mai umili copii din lume, care să îmi fure crengile şi să le ducă într-o casă sărmană. Acolo să îmi dea foc şi să ard cu vâlvătaia dăruirii şi a bucuriei de a fi rug de iubire. Din frunzele rămase şi căzute pe jos, mâna Domnului va face o plapumă de odihnă pentru orice călător blând, obosit şi visător. Acolo vă rog să vă aşezaţi. Pe inima mea. Noapte bună!

Vis de toamnă

Se cuvine pădure să fiu,
Cu copaci şi cu crengi adormite,
Şi acolo, în toamnă târziu,
Să trăiesc amintiri nesfârşite.

O să fiu milostiv şi supus,
O să las cei săraci să mă fure,
Câte-o creangă de jale şi rug,
Ca să ducă în lume pădure.

Veţi vedeam doar atunci cine sunt,
Un mesteacăn materie primă,
Pentru cruci ce se pierd în pământ,
Căutând o lumină divină.

Se cuvine frunziş să devin,
Ca să mor într-o toamnă haină,
Şi pe ele un suflet senin,
Să se-aşeze la ceas de odihnă.


19 iulie 2011

ARSENIE PAPACIOC ÎN CER

UN OM PUR ŞI SIMPLU


Mă temeam că va pleca. De fapt, mă aşteptam mai de mult. În ultima vreme circulau tot felul de zvonuri: "Părintele Arsenie e la spital!" Lumea exagera ca de obicei. Când iubeşti îţi vine uşor să exagerezi. Spui despre celălalt enormităţi, fapte imposibil de realizat, mimezi împlicare şi ceri respect. Aceasta e condiţia umană. O condiţie parcă prea mult exagerată. Avem impresia că suntem zei şi iubim zei. Întotdeauna cei pe care îi iubim sunt zei. Dar, de fapt, ei nu sunt zei. Sunt oameni pur şi simplu. Cu slăbiciuni, cu clipe de proastă inspiraţie, cu eşecuri, cu vorbe triste etc. Dar, noi, nu şi nu... Vrem zei în jurul nostru. vrem să iubim zei. Şi de aici tot clavarul vieţii ce o experimentăm. Cu eşecuri, cu morţi, cu oameni care "ne dezamăgesc"...
Părintele Arsenie nu a fost un sfânt, dar ca să nu-mi judecaţi împietatea văm spun: De abia de azi va fi un sfânt! Un sfânt pur şi simplu! Un sfânt care mai întâi a fost om şi a iubit nespus. Pe mine, pe tine, pe voi... Ne-a iubit ca om, tocmai pentru că nu s-a crezut un sfânt! Şi de aceea ne-a înţeles mereu. Ne ierta pe toţi îndiferent de slăbiciuni, de păcate, de poverile cu care intram pe uşa sa. Ne privea deschis şi apoi ne vorbea simplu şi frumos. Un lucru imposibil pentru cei ce văd în ortodoxie doar sfinţi şi niciodată oameni! Voi ce ziceţi? 


P.S. CEI CEI CITIŢI SCRIEŢI UN EMAIL SĂ-MI DAU SEAMA CĂ AŢI CITIT


ULTIMA CHILIE

Nu mai e nimeni la chilie,
Pe cine căutaţi, vă rog,
Nu ştiţi că este Sânt Ilie,
Şi nu sunt lemne pentru foc.

Fochistul a plecat în ceruri,
Şi-a tras zăvorul după el,
S-a dus să ceară minereuri,
Şi a plecat cu propriul ţel.

De azi va fi doar amintirea,
O vatră veche de iubire,
Ce ne-ncălzea nedumerirea,
Cu vorbe calde şi trăire.

Nu vă mai aşezaţi cu rândul,
Părintele, nu mai revine.
E dus aşa cum pleacă gândul,
Când lasă lacrime de bine.

Şi Techirghiolul va fi rece,
De azi va plânge însuşi valul,
Ca o corabie ce trece,
Chemându-şi dragostea  şi malul

Şi-acum poftiţi vă rog acasă,
Singurătate nu există,
Ci numai dorul ce apasă,
Când Dumnezeu în noi insistă.






13 iulie 2011

Lumea după sticlă
După geam văd o lume cuminte,
Doar o sticlă de fapt ne separă,
Nu ne spunem nimic, vorbe sfinte,
E o lume simţită, uşoară.

După geam parcă totul e bine,
Nu mai văd nici contrarii, nici ceaţă,
Nu primesc întrebări mai haine,
Fiecare îşi vede de viaţă.

După geam se-mplineşte Scriptura,
Suntem toţi în consens şi în pace,
După geam ne dispare şi ura.
E o lume ce trece şi tace.



Sonetul singurătăţii
 
Singurătatea are santinele,
E noaptea când se plimbă noctambulii,
Şi-o să pornesc la un cules de stele,
Cu vulturii, cu bufniţe, cu ulii.

Desperechind condiţia umană,
Nu mi-a rămas decât să caut luna,
Măcar din cornul ei nu vin cu rană,
Măcar acolo să-mi găsesc cununa.

E-adevărată că îngerii fac ture,
Pe lângă casa mea în miez de vară,
Şi-mi dau speranţe tinere, mature,
Că mă iubesc aşa ca prima oară.

Singurătatea are însă şansă,
Căci lumea este lume şi e veche,
Când o iubeşti te strânge într-o transă,
Şi uite-aşa rămâi fără pereche.



12 iulie 2011

Porumbeii mici
Nu am mai scris de câteva zile. Probabil cititori de la „Lumea credinţei” şi dragul meu părinte Marius Matei se întreabă de ce? Nici eu însă nu pot da un răspuns la toate neputinţele mele. Uneori doresc să scriu cât mai puţin, să-mi introduc o autocenzură pentru a scăpa de păcatul slavei deşarte, acel şarpe cu clopoţei care face ravagii în lumea ortodoxă. Poate ca un exemplu pentru cei pe care îi am aproape şi nu aş vrea ca „popularitatea” să le dăuneze oarecum.
De o vreme iubesc, sunt realmente îndrăgostit, dar nu lumeşte, ci din tot sufletul, aşa cum mă îndeamnă Dumnezeu să iubesc. Iubesc „puii de sfinţi” şi „porumbeii mici”, adică pe cei ce nu au mofturi de vedetă, de valoare, de boierie spirituală. Pe cei ce se lasă certaţi, umiliţi, frământaţi şi cuprinşi de dăruire. Pe cei ce se roagă în fiecare zi acasă, la biserică, printre dureri şi necazuri. Pe cei ce vin şi cântă lângă mine fără a arăta „tridentul” ortodoxiei pravoslavnice. Pe cei ce nu au căzut în elitism, pe cei ce acceptă mustrarea ca o dulce alifie, pe cei spun mereu „Da!”, pe cei ce nu strigă, pe cei ce nu înşeală, pe cei ce nu mint, pe cei ce sunt hotărâţi să-şi dea timpul şi energiile pentru un bine comun.
   Iată cine sunt „puii de porumbei”. Nişte copii blânzi care nu au „şcoala vieţii şi a şmecheriilor”, care nu se linguşesc, care nu se guduresc pe lângă „stăpân”, care au răspunderea propriilor fapte, care ştiu să plătească până la capăt consumaţia propriilor greşeli. Astfel, sunt destui care după ce au rănit, după ce au lăsat răul în urmă, se scoală de la masa fărădelegilor şi prefăcându-se că sunt buni şi că nu pricep despre ce este vorba, ies cu "tupeu" afară şi uită să achite nota propriilor fărădelegi.
În ceea ce mă priveşte, dacă tot m-am apucat să scriu un articol e cazul să îl sfârşesc, şi să mai adaug ca o întărire: Iubesc „porumbeii mici” de lângă mine. Cei care nu au plecat niciodată şi au iubit mereu stolul anonimatului ce ne aparţine.




 Porumbeii mici

Şi liberi au plecat spre veşnicie,
Ei porumbeii cei mai blânzi din stol,
Aşa a fost destinul să le fie,
Un drum prelung, un nesfârşit ocol.

Abia de le-am zărit aripa albă,
Cum se-mpingeau în aer şi oftau,
Iar tâmpla lor mi se părea mai caldă,
Un fel de dor ce poate îndura.

Eu am rămas în lanţuri ruginite,
Aş fi dorit să zbor la fel, cu zel,
Să merg în munţi cu vise nesfârşite,
Să fiu şi eu un fel de porumbel.

Dar vai, oftez, condiţia umană,
Mi-e frate vitreg, paznic şi călău,
Am un surplus de lacrimi şi de rană,
Şi de la înălţimi mi-e tot mai rău.

Nu pot zbura, degeaba-mi cereţi fapte,
V-aţi învăţat să vă privesc de sus,
Voi nu vedeţi că este sfântă noapte,
Şi pe Golgota a murit Iisus.

Mai bine dezlegaţi voi înşişi mila,
Şi coborâţi-i trupul de pe lemn,
Pe mine mă lăsaţi să-mi satur sila,
Cu un potir de dor şi undtelemn.

Nu vă băgaţi în zboruri dăruite,
Nu încercaţi să-mi faceţi viaţa grea,
Că veţi primi cuvinte infinite.
Şi porumbei vor curge ca o nea.

Deci, vă poftesc să vă vedeţi de cruce,
Priviţi-l pe Iisus cum l-aţi lăsat,
Însingurat şi plîns într-o răscruce,
Îmbătrânit şi mult îndurerat.

Iar de la mine, numai ce e bine,
Vă sunt dator şi-o să plătesc aici,
Hotarul meu e plin de râuri line,
Pe care umblă porumbeii mici.