Singurătatea Părintelui Arsenie

Era de multe ori singur. Un om şi o chilie săpată în munte. Undeva la câţiva kilometrii de Mânăstirea Sâmbăta, pe un drum de munte părăsit de echilibru, stă mărturie mica peşteră în care Părintele Arsenie se retrăgea departe de fiorul lumii. Să nu ne închipuim singurătăţile marilor duhovnici ca nişte pocaluri cu miere aduse de îngeri, ca un permanent dialog cu revelaţia. Nici vorbă de aşa ceva. Ele sunt şi grele, şi triste şi pricinuitoare de gânduri ciudate. Părintele Arsenie era şi el însuşi un om atins de aura sfinţeniei şi nimic mai mult. Avea dureri, poate slăbiciuni, poate regrete, dar pe toate acestea le acoperea cu o dragoste imensă faţă de Dumnezeu.

În urmă cu câţiva ani m-am încumetat să urc până sus la peşteră. Am focut-o cu entuziasm, ca orice pelerin ortodox care caută să calce pe urmele marilor înaintaşi. Ajuns acolo sus am avut descoperirea omului Arsenie Boca. Am simţit că dincolo de felul în care îşi împărţea sufletul său miilor şi miilor de oameni, Părintele Arsenie rămânea un om, dornic de întâlnire cu propria singurătate, cu propriile gânduri, cu dorinţa de a sta şi cu sine, sub acoperirea infinită a cerului divin. Acolo probabil, între o lacrimă de pace şi un acatist frumos, Părintele Arsenie s-a gândit la faptul că, lumea este tristă în felul ei, dar bunătatea lui Dumnezeu este mai presus de orice, că într-un fel sau altul, cine ştie cum, pentru fiecare om există şansa mântuirii atâta vreme cât mai avem fie şi numai o singură secundă de viaţă şi de posibilă întoarcere spre adevăr.

 Reverie de iunie

 

Să stau pe iarbă într-un colţ de munte,

Să-mi simt lumina ochilor un soare,

Apoi cu pasul să străbat o punte,

Înţelegând că mai nimic nu moare.

Să simt prin gene însăşi veşnicia,

Căci ce trăiesc acum e doar o artă,

De pretutindeni să-mi adun iubirea,

Cu care voi intra pe Marea Poartă.

Şi Dumnezeu un bun tovarăş straşnic,

Pe drumul care duce către piscuri,

Să îmi vorbească în cuvinte paşnic,

Cum să devin un vultur fără riscuri.

Să stau cu capul pe un colţ de piatră,

Şi ochii să îmi pare ca o ploaie,

Un fel de lacrimi ce-au găsit o vatră,

Şi pasul să viseze în noroaie.

Interogaţie către sfânt

 

Spune-mi Părinte unde-mi e izvorul,

De unde să mă satur de iubire,

Căci cerul mi-a lăsat pe umeri dorul,

Şi ard sfios de-atâta dăruire.

Spune-mi Părinte ce e după lună,

Când nopţile le simt aşa străine,

Căci cerul mi-a lăsat doar o cunună,

Şi un sublim de neputinţe line.

Spune-mi Părinte ce-o să fie mâine,

Răbdarea mea e sinceră şi blândă,

Dar cerul mi-a lăsat un colţ de pâine,

Ca să-mi hrănesc durerea cea flămândă.

Spune-mi Părinte cum s-ascult mai bine,

De-atâtea importante sfaturi sfinte,

Căci cerul mi se scurge între vine,

Şi eu te chem din lacrime, fierbinte.

Livada cu vişini

(poezie scrisă după ce am recitit azi "Livada cu vişini" a lui Cehov)

 

 Livadă cu vişini e lumea,

Şi rodul e bun când e soare,

Aceasta de fapt e minunea,

Că suntem un fruct fiecare.

Mai vin ploi de dor să ne scalde,

Mai sunt şi momente absurde,

Cu vânturi ciudate şi calde,

Cu ramuri sfioase şi surde.

 

Dar stăm impasibili pe creangă,

Visăm câte-o zi nesfârşită,

Iluzia veche şi tandră,

Că suntem un fruct, nu ispită.

O mână de om ne culege,

Adam se întoarce din umbră,

Apoi către ceruri să nege,

Că n-are nici urmă de fructă.

Şi iarăşi se scrie povestea,

Cum Biblia însăşi învaţă,

Că fructul ne e tinereţea,

Că viaţa ne o speranţă.

Livada cu vişini e preţul,

Culesul ne e este minunea,

Şi iată ne-ajunge dispreţul,

Şi iată ce veche e lumea.