Avem duşmani?Aveţi duşmani? Eu nu ştiu ce să vă spun! Deşi, în ultima vreme am ocolit intrigile, balurile ipocrite de dialog, estradele înflorate cu demagogi, simt că sunt şi iubit şi repudiat. Răii mă cred banal, sfinţii încomplet, iar cei mai mulţi nu au opinie. Pe Dumnezeu însă nimeni nu-l întreabă: Tu Doamne, însă ce părere ai? În sufletul meu sunt convins că nu nu am făcut nimănui rău. nu o spun ca cei care vor să se disculpe, ştiind de fapt ce rele poartă. Dar, tocmai aici e marea problemă. Unde lipseşte răul începe să se absurd pună problema binelui. Şi la nivelul de bine există competiţie, astfel încât cei ce nu fac cel mai "bine, bine" ajung din frustrare să facă cel mai "rău, rău". Neştiind dacă am duşmani, acceptând muţenia lor, mă uit spre ceruri, mă închin şi îi iert pe toţi!
Ce seară, vai ce seară,mi-e frig în mine însumi,
mai bine vine iarna ca să îngheţ absurd,
peniţe de cerneală, mi s-au uscat în plânsu-mi,
Şi nu ştiu bine oare pe unde-am să mă duc.
Îmi simt obrazul moale, îmbătrânit de lacrimi,
Nu mai suport firescul de ziuă şi de nopţi,
De ce atâta jale, de ce atâtea patimi,
Eu însumi sunt milogul ce bate pe la porţi.
Şi cei mai răi fac baluri, şi cei mai buni acuză,
Că cerul mi-e departe, că n-aş avea un sens,
Mi-au luat nemărginirea, şi mi-au lăsat o frunză,
Cică aşa e bine, să fie un consens.
Dar boală mea sporeşte, pot să şi mor la noapte,
Ce faceţi voi prieteni, e insolent şi trist,
Dar tot vă dau bineţe, nu-n larmă, ci în şoapte,
Şi când voi sta în ceruri, tomnatic şi învins.
Acum că este vară, acum că ard iubirea,
Pe rugul vostru cinic, vă las, vă uit, vă cert!,
Ce blândă este viaţa, ce simplă e trăirea,
Deci: Noapte bună oameni! Din inimă vă iert!
Cu anii în munte
Se vor duce anii într-un munte,
Prin păduri să-şi înfrunzească taina,
Se vor lepăda de zile crunte,
Să găsească dorul şi zăpada.
Prin poteci vor viscolii probleme,
Spulberând defectele vieţii,
Vor uita de lacrimi şi de temeri,
Vor afla candoarea dimineţii.
Se vor duce anii într-o noapte,
Părăsind oraşul şi prostia,
Şi atât cât totuşi se mai poate,
Vor lăsa acasă amintirea.
Necrezând că anii pot să plece,
Că şi viaţa e într-o răscruce,
Şi din când în când ea se şi trece,
Vor mai fi şi bârfe ranchiunoase:
Anii au plecat din laşitate!
Prin păduri întinse şi spumoase,
Cu impresii negre resemnate...
Anii însă sunt un fel de lume,
Au şi ei un drept la întrunire,
Pe un munte vrând să se adune,
Să refacă ultima iubire.
O să plece anii cu rucsacul,
Dar cu ei va fi doar o lanternă,
Luminând iluzia şi veacul,
Pe poteca dulce şi eternă.
