MINUNE

Părintele Calciu era numai "foc"

  Ce amintire! O restitui opinie publice, poate învăţăm câte ceva... Se întâmpla într-o seară acum cinci ani. Părintele ARHIMANDRIT Modest Zanfir stătea la masă şi mă privea atent. Eu contiuam să povestesc despre sfinţii închisorilor comuniste. Mi-am amintit cum la Cluj Napoca în 1995, un preot fost deţinut politic, Părintele Zob, m-a auzit conferenţiind în Sala "Ion Muşlea" a Bibleotecii Centrale despre naţionalism ca "vrere a lui Dumnezeu". Apoi, după ce am terminat de citit referatul a venit în faţa microfonului şi mi s-a adresat: "Vă spune personal dumneavostră ceva. Eram în închisoarea de la Aiud şi mă rugam noaptea alături de un ţăran "Moş Gheorghe", deţinut politic pentru că se opusese colectivizării. Avea o credinţă extraordinară, un echilibru deosebit şi se ruga la Dumnezeu simplu, din toată inima lui. Deodată, l-am văzut ca într-o pară de foc, înălţat puţin deasupra pământului, în timp ce silabisea cu ochii închişi rugăciunea Tatăl Nostru. A fost ceva unic, extraordinar şi îţi mărturisesc această mistică experienţă pentru că te văd atfel, plin de iubire de neam. Numai o asemenea credinţă mai poate naşte astăzi un tineret naţionalist şi adevărat.

   M-am oprit din poveste. Amintirea acestui episod îmi era încă vie în faţa ochilor. Părintele Arhimandrit Modest mi-a spus atunci: "Părinte Cătălin să-ţi ţină Dumnezeu această credinţă entuziastă. Într-o lume blazată e tot mai greu să fi om, să fi onest, să renunţi la ipocrizii, fie că ai haine de sfânt sau de cerşetor. Mimăm mult credinţa. Ne ascundem după fasoane şi anterii. Dar, la examenul iubirii picăm toţi. Credinţă adevărată eu am văzut doar la Preotul Calciu Dumitreasa. Am dormit o noapte în aceeaşi cameră, într-o chilie la o mânăstire. Ne-am zis rugăciunile, apoi eu fiind obosit am adormit. Pe la trei dimineaţa am deschis ochii şi ce văd. Părintele Calciu era tot la rugăciune, învăluit într-o flacără mare. Lumina taborică îl cuprinsese şi am rămas uimit. Nu am povestit nimănui acest episod. Era vremea când sfinţia sa era urmărit de securitate şi părăsit de toţi...! Era vremea când fusese dat afară de peste tot şi prietenii îl ocoleau pe stradă pentru că se opusese lui Ceauşescu. Era vremea când era considerat un pericol pentru echilibrul social al Bisericii şi se făceau "sinoade" pentru înlăturarea sa din preoţie. Era vremea când a ajuns un singuratic şi un mare sfânt " 

 3 poezii pentru cartea mea care va apare în 29 Iunie

Carte din parte

 

Şi cartea mea e o povară,

Şi cartea e uşurare,

Să v-amintiţi că într-o vară,

Aprins-am foc în fiecare.

Şi tot ce scriu se socoteşte,

Şi tot ce las frumos în urmă,

E doar umila mea poveste,

Ce spre blândeţe vă îndrumă.

Şi simt că voi îmi ştiţi durerea,

Şi cred că voi îmi daţi o şansă,

Când îmi aduceţi învierea,

Citindu-mă la voi acasă.

Şi vreau să scriu până mi-e bine,

Şi-aş vrea să scriu şi după moarte,

Să fiu un suflet care vine,

Ca o lumină într-o noapte.

Şi-acum vă mulţumesc din lacrimi,

Şi-acum vă dăruiesc o parte,

Din ce-am lăsat de după patimi,

Iubire şi o nouă carte.

Testament către Dumnezeu

 

Cum să îţi spun povestea mea,

Tu Doamne o cunoşti mai bine,

E poate chiar un fel de nea,

Care dispare şi revine.

Abia născut am înţeles,

Că viaţa are săli de vină,

Un fel de nesfârşit proces,

Pentru o şansă mai divină.

Cum am fost eu mai revoltat,

Cerând un strop de demnitate,

Până la urmă resemnat,

Am înţeles că nu se poate.

Şi-am devenit un fel de zar,

În mâna celor ce aruncă,

Cu osândire peste har,

Şi au numit şi asta muncă.

Aşa că tot ce am mai sfânt,

Îmi e să cred că poate mâine,

Voi fi un bulgăre de pământ,

Şi pentru suflete o pâine.

Şi-ţi dau aceste versuri, dor,

Ţi le restitui, sunt din Tine,

Din rănile care te dor,

Că ai dorit să fie bine!

Deci măcar Tu, te rog frumos,

Fă din dreptate o iubire,

Căci iată mă îndrept pe jos,

Cu pasul către nemurire.

Să fie iarnă

 

Stinge-ţi focul,

Da-ţi o şansă gheţarilor din inimi,

Să se prefacă în cărbuni,

Cum a fost cândva,

La începutul lumii.

Şi nu mai răscoliţi în jar,

E şi-aşa prea multă vină,

Prea multă vorbărie,

Prea mult pârjol de sentimente.

Chemaţi mai bine zăpezile iernii,

Să cadă blând,sfânt şi curat,

Peste muţenia voastră,

Şi să devină ea însăşi o vară

Şi un suflet de dor.

În plină vară,

Deşi nu am circumstanţe de om polar,

Aştept viforul şi frigul,

Ca să mă pot desprinde,

De iadul vorbelor grele,

Pe care le aud fără să-mi spuneţi voi ceva,

De pârjolul clevetirilor mărunte,

De minciuna ce stă în băţ de chibrit,

Ca să aprinde păcatele voastre.

Mă şi mir că după atâtea păcate,

Unii mai cred încă în vară,

În incendii,

În ierarhii,

În soluţii,

În tribunale sau

În vorbe duioase,

Şi-şi cer dreptul „elementar” la o vară nesfârşită.

Şi dacă totuşi iarna va veni năpraznică,

Poate vă veţi aduce aminte,

Atunci când cerul o să cearnă lacrimi albe,

Nesfârşite,

Că nu eu am fost cel care,

S-a tot schimbat la faţă,

Şi la haine,

Şi la iluzii,

Şi la bine,

Şi la loc,

Şi la vise,

Şi la interogaţii profunde,

Ci însăşi,

Neputinţa voastră,

Sau „dreptul” pe care l-aţi câştigat,

Prin războaiele ce le-aţi purtat cu mine,

De a nu iubi,

Nici vara,

Nici iarna,

Şi nici măcar propria voastră viaţă!