Nu aş putea să tac decât prin vorbe frumoase. Se zice că aşa tace însuşi Dumnezeu... Nu ştiu sigur... Probabil... Deşi El mai degrabă tace prin lacrimi. Teologii însă nu au făcut până acum expertiza lacrimilor divine. Nu mă întrebaţi de ce. Probabil nu şi-au terminat încă banalele teze de doctorat despre exegeza lucruririlor imposibile. Altfel nu ştiu de ce a vorbi despre lacrimi înseamnă în opinia "drepţilor" pietism, dulcegărie, trufanda etc.
Iată de ce scriu şi eu câte un vers, câte un rând. Şi mai e ceva. Să nu mă judecaţi. Ar fi cinic să vă puneţi ochelarii pe nas, să priviţi atent ce se ascunde după sticla computerului şi în minte să gândiţi: "Oare ce ne mai spune acum Părintele?" Eu, vă dau cuvântul de onoare nu vă spun nimic deosebit. Habar nu am dacă existaţi. De multe ori poate că voi înşivă nu sunteţi decât produsul bucuriei mele. Eu însuşi v-am creat, în lume, în texte, în poezie, în credinţă. Vă salut din cer! Doamne, bine mai este aici...
Paradox din mine
Dacă plec către nord port în mine tot sudul,
Dacă scriu pe genunchi, fac din degete patimi,
Dacă ard în cuvânt, mi se sfarmă tot rugul,
Dar mai bine rămân într-o vale de lacrimi.
Dacă merg către vest, vine estul la mine,
Dacă vreau să iubesc, mi se cere diurnă,
Dacă am dăruiri, mi se pune o vină,
Dar mai bine rămân, chiar în propria urmă.
Dacă sudul mi-e ţărm, nordul vine în valuri,
Dacă am un avânt, prin tăceri mi-e mai bine,
Dacă sunt un atlant, voi mă scoateţi la maluri,
Dar mai bine rămân, un sihastru în sine.
Dacă vestul mi-e cer, fără est nu se poate,
Dacă sunt trubadur, o să-mi ardă chitara,
Dacă doar Dumnezeu mă-nţelege în toate,
Eu mai bine rămân, şi-mi rămâne şi rana.
