Părintele Arsenie Papacioc prima carte de vizită a României
Este o seară blândă. Parcă un petic de cer mi s-a lăsat pe inimă şi mă trimite în reverie. Biroul de scris pare un fel de balustradă pe scara raiului. Mă las furat de amintirile dulci cu Părintele Nicodim Bujor. Fără a-i supradimensiona cultul personalităţii îmi dau seama abia acum ce mare a fost. Atât de mare încât el nu a încăput în lumea aceasta. Ne-a spus odată: „Părintele Arsenie Papacioc e prima carte de vizită a României la Dumnezeu!” Ni s-au rănit ochii de lacrimi. Ştiam de tinereţea comună acelor doi mari duhovnici, de idealurile lor comune, creştineşti şi româneşti. Am întrebat apoi: Dar, pe Părintele Arsenie l-aţi cunoscut? Mi-a răspuns: „I-am fost ucenic! Eram la Mânăstirea Sâmbăta, student la teologie, aşteptam la spovedanie ca să ne facă molitfă. A venit, ne-a privit, apoi ne-a numărat pe toţi. Zice 1, 2, 3 şi tot aşa până la 42, plus doi- a zis sfinţia sa- care abia acum se dau jos din tren în gară la Voila!... Am muţit cu toţii. Peste câteva ceasuri au apărut şi cei doi. Eram 44! Într-adevăr părintele îi vedea în duh.” Apoi amintirile sale se opreau brusc. Ne privea luminos: "Ce copii frumoşi!" Părintele Petru Vamvulescu se simţea în al noulea cer. Mie nici u-mi venea să cred că mă aflu unde mă aflu. Părintele Nicodim continuua să ne privească sublim, cald şi miraculos. Revenea la prezent, la puţinătatea duhovnicilor, la faptul că neamul românesc nu trebuie să moară. Încheia de fiecare dată, cu un o replică extraordinară: „ Rămâneţi în ţară! E sfântă România!”
Lacrimi în alb şi negru
Cu alb şi negru, simplu, istoria suspină,
Într-o cămaşă veche din lada cea de zestre,
Pe la morminte oameni aprinde-ţi o lumină,
Şi tuturor le spune-ţi a patriei poveste.
Cum a început pământul să simtă româneşte,
Izvorul să vorbească în doine de iubire,
Cum aşteptau strămoşii din răsărit o veste,
Că astăzi va fi pace, că mâine va fi bine.
Averea noastră sacră, sunt picurii de sânge,
Pe care voievozii ni le-au lăsat ca danii,
În clopote sihastre întregul neam ne plânge,
Şi ne-a alinăm amarul în versuri din cazanii.
Şi astăzi suntem inimi pierdute la răscruce,
Ni se confiscă totul, şi dragostea şi glia,
Iar Europa mută către amar ne duce,
Hrănindu-ne cu vise mirarea şi prostia.
Un os ni se arată şi noi ne facem servii,
Acestei generaţii de ocultism idilic,
Ne-am terminat răspunsul şi ne-am mâncat toţi nervii,
Vânzându-ne în market, ca un consum empiric.
Priviţi această lume, suavă şi stingheră,
E Dacia latină, e rana ce ne doare,
Ardealul şi Moldova cu viaţa efemeră,
Şi Ţara Românească care în spasme moare.
Şi întrebaţi copiii ce veşti mai au în suflet,
Dacă se schimbă noaptea şi iar va fi lumină,
O dimineaţă caldă ca un prinos de cuget,
Când poate demnitatea se va trezi senină.
La săvârşirea păciiLa săvârşirea păcii(la Sibiu plouă şi e rost de poezie)
Şi ploaia plânge caldă, ca un copil de suflet,
În ţintirim un clopot aşteaptă liturghia,
Iar preotul în veghe, rosteşte lin în cuget,
Că binecuvântată ne este dăruirea.
Pământul stă şi doarme, e obosit de jale,
Doar un bătrân sihastru îl calcă cu blândeţe,
Şi pasul lui înseamnă o lacrimă pe cale,
Şi ploaia adânceşte a urmei tinereţe.
Îmi port albit cuvântul, mă simt şi eu o iarbă,
Un fir ce îşi cunoaşte misterele şi moartea,
Aş vrea să fug spre ceruri, să plec din orice zarvă,
Să fiu o stea ce arde când se iveşte noaptea.
Şi ploaia cade mută, şi ploaia se opreşte,
Seninul se aşează pe inimi de iubire,
Iar clopotul în lacrimi veghează româneşte,
Şi aşteaptă în tăcere o altă liturghie.
Vă aşteptă luni, 13 Iunie, ora 18 la Cenaclul Lumină Lină la Cisnădie!
