Eu sunt bolnav de ceruri şi doctorii-şi fac cruce,
Cum pot să stau cu rana, să nu mă operez,
Îmi spun din competenţă:Ţi-e viaţa la răscruce!
Copile, este cazul ca să te internezi.
Şi cei mai mulţi cu rânjet, abia îmi dau o şansă,
Susţin că sunt smintitul ce crede în absurd,
Că Dumnezeu există, dar nu în orice branşă,
Şi este mut în toate, şi invalid şi surd.
La astfel de subiecte, mă simt flatat în suflet,
Coleg de suferinţă să-l am pe Dumnezeu,
Şi boala să ne fie şi dragoste şi cuget,
Ca un răsfăţ de soartă, să pătimim mereu.
Şi Domnul lin îmi zice: Eu sunt bolnav de tine!
Iar eu din pat chirurgic răspund milos: Şi Eu!
Şi dacă poate mâine o să mă simt mai bine,
E semn că rana noastră s-a contopit la greu.
Nu ne-nţelege lumea, se fac şedinţe, norme,
Că boala noastră veche e un scenariu rar,
Ne ceartă teologii, de dincolo de dogme,
Şi unii ne despică cu bisturiu de „har”.
Dar eu îmi port travaliul şi încăpăţânarea,
Iar Tu îţi faci din mine un conţinut de dor,
Şi iată indignarea, supliciul şi mirarea,
Căci ne confundă lumea, cu îngeri interlopi.
Vor spune unii mâine, hai să-i lăsăm în pace,
Ei sunt bolnavi fanatici şi veşnici şi ciudaţi,
Voi nu vedeţi că rana mai mult li se preface,
Într-o Împărăţie cu cât îi condamnaţi!
Mai bine să ne facem că plouă, că e soare,
Încremenind hipnotic sub ochelari de cal,
Că şi aşa e boală de fapt în fiecare,
Şi pătimim noi înşişi într-un lumesc spital.
Eu sunt bolnav de ceruri şi Dumnezeu mi-e frate,
Îl am într-o iubire şi într-un duh sublim,
Şi atâta cât se poate şi-atâta cât încape,
Devin eu însumi doctor într-un spital divin.
