dumitreancatalin@yahoo.com
Mirarea Părintelui Nicodim Bujor!
Mirarea Părintelui Nicodim Bujor!
Am intrat în chilia Părintelui Nicodim. Sfios ca de obicei cu bună dorinţă de a-i spune gândul meu. Ca de obicei părintele privea undeva spre cer. Avea privirea aparent pierdută, dar Dumnezeu ştie câte vedea cu ea. Am îngenuncheat lângă pat şi i-am sărutat mâna. M-a privit oarecum mirat. Aşa făcea de fiecare dată. Ne întâmpina pe toţi cu mirare, ca un copil care descoperă pentru prima dată ceva frumos pe lume. Urma o clip în care te privea adânc. Aveai impresia că te pătrunde cu ochii până în adâncul inimii. Tremuram, mă gândeam la slăbiciunile. Aşteptam ca părintele să mă dojenească, să mă trimită înapoi acasă, să-mi atragă atenţia că am atâtea lucruri bune de făcut. Dar nu era aşa! Părintele se bucura că mă vedea şi se mira că sunt acolo în faţa lui, ca un trimis a lui Dumnezeu sau ca un bun prieten care nu îşi uită prietenii. Apoi spunea: „Ce mai e la Sibiu? Am predicat acolo în faţa Mitropolitul Bălan şi am spus aşa „De astăzi Muntele Aarat s-a mutat în Sibiu!”… Era şi Părintele Arsenie. I-am fost ucenic. Am avut un flanel de la dânsul. Nu mai am nici un fir din el. Am dat pe la fiecare câte un fir…”
Mi-am potrivit genunchii mai bine ca să-i văd ochii calzi. O faţă albă, Doamne cât putea să fie de senină, mă întâmpina cu nenumărate răspunsuri. Nici nu avem idee ce să-l întreb. Părintele Nicodim răspundea prin însăşi faţa sa curată. I-am oferit cartea mea de poezie. O colecţie cu primele 400 de poeme compuse prin darul lui Dumnezeu. S-a uitat din nou oarecum mirat şi stânjenit spre mine: „Mi-o daţi mie?” Am răspuns entuziast: „Desigur părinte! Mai întâi vreau să vă citesc o poezie despre sfinţia voastră!” Şi am citit un poem în care povesteam marea minune a descoperirii de către Părintele Nicodim a sfintelor moaşte ale Sfântului Calinic. Părintele asculta liniştit, fără a se tulbura, fără a clipi din ochi. L-a sfârşit a aplaudat şi mi-a spus: „10!” Apoi a luat carte şi a sărutat-o cu drag. De data aceasta mirarea m-a cuprins pe mine. Asistam la un moment de sublimă candoare când un sfânt sărută cuvântul unui păcătos. Dar în acele cuvinte părintele simţea darul proniei divine, inspiratoare şi făuritoare de frumos.
De atunci de fiecare dată când scriu o poezie am o clipă de mirare. Mă uit spre coala albă sau spre ecranul cel gol al laptopului şi mă gândesc la felul în care Părintele Nicodim Bujor primea cuvântul nostru al celor aflaţi în „marea vieţii” ca şi cum ar primi pe însuşi Dumnezeu. Întâmplarea relatată mai sus nu are virtuţi de senzaţie, dar în felul ei este o pildă de iubire şi un mod de a afla cum trebuie să ne întâmpinăm aproapele. Fie chiar şi
printr-o mirare duhovnicească prin care ne regăsim bucuria.
Darul mirării
(Părintelui Nicodim Bujor)
Alb de zăpadă, crin de iubire,
Ochii mirării plâng şi doinesc,
Îngerul păcii, treaz în simţire,
Azi îmi trimite dor omenesc.
Ce mai faci viaţă, unde ţi-e plânsul,
Iată e timpul să dăruieşti,
Inima, mila, cântul, cuvântul,
Clipele tale dumnezeieşti.
Sfântul se miră, ce împăcare,
Chipul îi arde ca un zenit,
Amurg de vară, blândă visare,
Iată sublimul desăvârşit.
Bujori de floare, cruce firească,
Urci pe Golgota, urci pe Tabor,
Poate de astăzi scump o să crească,
Via de lacrimi, via de dor.
Sfântul oftează, se adânceşte,
În rana veche, leac şi balsam,
Sufletul milei lin se trezeşte,
Floare stingheră pe propriul ram.
Haide copile, dă-mi mâna caldă,
Iată tot cerul azi s-a smerit,
Într-o chilie care dezmiardă,
Of-ul iubirii necontenit.
Şi dacă locul de bucurie,
Mâine devine doar un mormânt,
Să nu mă cauţi între ruine,
Ci în mirarea de legământ.
Actorul
Aplauze frumoase, cortina blând se lasă,
Actorul se trezeşte, mai singur, mai stingher,
Şi lumea se retrage cu grijă către casă,
Ca un convoi de lacrimi ce pleacă către cer.
Stupid actorul plânge, la rândul său de silă,
Căci rolurile vieţii sunt triste mai mereu,
Ar vrea măcar o dată, ca să culeagă milă,
Din florile primite sau de la Dumnezeu.
Dar cine să îi ştie trăirea, slăbiciunea,
Mai toţi îl cred o stâncă ce-şi joacă propriul rol,
Un Shakespeare ce culege după cuvânt minunea,
Deşi acum teatrul e părăsit şi gol.
Pe când era pe scenă înconjurat de daruri,
Colegii lui, actorii din piept îl pizmuiau,
La fel şi spectatorii, aplaudau în valuri,
Şi poate că în suflet ei înşişi îl urau.
Credeau abject sufleurii cu patimă aprinsă,
Că-n viaţa lui secretă femeile roiesc,
Habar n-aveau săracii că viaţa lui e stinsă
Că el nu are parte de sensul omenesc.
Actorul însă simte pustiul şi durerea,
Şi singuratic plânge sub fum de reflector,
În jur e totul altfel, iubirea şi tăcerea,
Ce lume,ce iluzii şi ce ciudat fior!
Dezechipându-şi haina din rolul de iubire,
Îşi lasă lin peruca într-un cuier sfios,
Apoi închide uşa cabinei de regie
Şi pleacă către casă, cu capul blând în jos.
Înger la fereastră
Arde pasărea măiastră,
Fug himerele-n pustiu,
Astăzi este ziua noastră,
Chiar de vine prea târziu.
Focul plânge peste tâmple,
Candele vuiesc stingher,
Oare ce o să se întâmple,
Dacă tu vei fi un cer.
Stinge focul alb din mine,
Îngere ce stai la geam,
Noaptea asta se cuvine,
Tu să fi un fruct pe ram.
Plânge, cântă şi visează,
Haide fi aşa de blând,
Ca un foc care durează,
Din tăcere spre descânt.
Pune-mi aripe şi mie,
Vrea să zbor în infinit,
Şi din dragoste târzie,
Să devin desăvârşit.
Astăzi este ziua noastră,
Apele te cheamă lin,
Hai coboară din fereastră,
Dragul meu răspuns divin!
