Nu uitaţi astăzi, mai ales astăzi de smerenia Sfântului Ioan Rusul. Ştiu, ne este greu să fim smeriţi. Poate cel mai greu. Dar, dacă nu suntem smeriţi ce oare ne împiedică să nu fim dăruitori, să spunem lucruri frumoase, să scriem ceva din suflet, să ne vorbim numai şi numai frumos. Astăzi este ziua vorbelor de suflet,în amintirea mucenicului Ioan din Procopie care blând, tăcut şi plin de candoare a promis cerului să devină el însuşi un snop de paie din ieslea cea smerită a nemuririi. Dacă vreţi să faceţi ceva pentru Dumnezeu, de aici din cumintele Sibiu,chiar din interiorul primei Biserici din ţară ce a purtat şi poartă hramul Sfântului Ioan Rusul, vă propun o zi de tăcere, de bândeţe sau de vorbire frumoasă. Dacă sunteţi prieteni ai Internetului ce oare vă opreşte ca să trimiteţi celor din lista dumneavoastră de prieteni un simplu email şi să scrieţi doar atât: Pentru tine prieten drag, oriunde eşti, oricine eşti, orice crezi despre mine, orice speranţă îţi doreşti de la viaţă eu îţi spun doar atât: PREZENT!”Pace pe inimi
Pace pe inimi, pace în lacrimi,
Plângi bucurie, chiar şi tu plângi,
Poate de doruri, poate din patimi,
În bietu-ţi suflet gânduri tu strângi.
Pace miloasă, pace în pâine,
Viaţa îmi cere să fiu mai blând,
Poate de astăzi, poate de mâine,
De veşnicie voi fi flămând.
Pace în mine, pace în tine,
Totul e altfel, când suntem buni,
Poate că pleacă, poate că vine,
Un înger darnic între cununi.
Pace smerită, pace şi pace, ,
Cer din vecie leac pentru dor,
Poate vorbeşte, poate că tace,
Duhul iubirii într-un izvor.
Pace să fie, pace şi viaţă,
Lasă-ţi războiul fără soldaţi,
Poate e noapte şi dimineaţă,
Şi vom renaşte ca nişte fraţi!
Cer cristalin
Suspină, este timpul de simţire,
Să te revăd Măicuţă cum erai,
Într-o icoană veche de iubire,
La prima mea atingere de rai.
Venit-am de pe mări să-ţi simt alinul,
Şi m-ai primit la sânul tău duios,
Un ochi întrevedea acum divinul,
Un altul lăcrimase mai frumos.
Nu mi-ai cerut nicit legi, nici socoteală,
Ai spus să mă aşez uşor pe jos,
Îngenunchind cu pace şi sfială,
Spunându-ţi acatistul cel duios.
M-ai ascultat cu dorul tău de mamă,
O Născătoare, ce trăieşti din dor,
Mi s-a părut că sunt eu însuşi ramă,
Ce te cuprinde ca un blând fior.
Şi lăcrimam, vărsam şiroaie multe,
Să îmi căiesc trecutul fără cer,
Un înger să căznea să mă asculte,
Şi nu voiam nimic să îţi mai cer.
Curând se sparse inima-mi de piatră,
Izvoarele de lacrimi mă uneau,
Cu ochii tăi şi gândul tău de vatră,
În care năzuiri se-nflăcărau.
De-atunci sunt floare albă de iubire,
De-atunci mă străduiesc să fiu mister,
Şi-aşa presimt că bine o să fie,
Căci am ajuns eu însumi cer din cer.
