BUCURIE ŞI CREDINŢĂ!

Părintele Cătălin Dumitrean: Gânduri despre poeziile pe care le scriu, vă rog să mi le scrieți doar pe email... Aceasta este o formă de bun simț și dialog constructiv. Vă mulțumesc pentru înțelegere și spirit dialogic.

dumitreancatalin@yahoo.com

19 mai 2011


Părintele Ioanichie de la Frăsinei şi zâmbetul revederii

 În această zi m-am gândit că la cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut în viaţă. La oamenii frumoşi. La oamenii care mi-au zâmbit cu dor de viaţă şi de veşnicie .La Părintele Ioanichie de la Frăsinei care de fiecare dată când ajungem la dânsul, ne vorbeşte printr-o privire caldă şi zâmbitoare.. Se uită în ochii noştri şi surâde… E vesel, calm şi binevoitor. Niciodată grav, niciodată aspru, niciodată speriat de moarte şi de plata morţii. De obicei atunci când ajungem la mănăstire, primul gest firesc este de a ne apropia de dânsul şi de a-i cere blagoslovenie. Preacuviosul părinte ne întinde o mână cladă, uşoară şi apoi zâmbeşte din adâncul inimii:
- Ce mai faceţi? Bine aţi venit? Mi-era dor de voi? Ce mai este pe la Sibiu, merge treaba? Şi tot sfinţia sa răspunde:
- Trebuie să meargă! Nu ne lăsăm orice ar fi! Piedici sunt, dar biruim! – şi ochii săi surâd miloşi şi plini de voioşie.
Urmează din partea noastră un moment de ezitare firească. Primirea este peste măsură, neaşteptată. Ce am putea noi păcătoşii să spunem, cum să răspundem în faţa unui asemenea părinte? Gândurile noastre sunt împovărate. Desigur, am putea brava printr-u răspuns smerit, de genul:
-          Ce să facem părinte? Păcate părinte, păcate!... dar mai bine tăcem şi nu spunem nimic. Părintele ne priveşte din nou:
-           Hai măi copii, nu vă mai temeţi, nu vă mai tânguiţi de păcate! Bucuria revederii e mai mare decât slăbiciunile. Noi suntem acum cu Hristos! Păcatele le aveţi pururi cu voi, dar pe mine ţi pe Hristos.… Şi iarăşi zâmbeşte cu o seninătate desprinsă de undeva din mila bogată a cerului. Un sentiment de iubire ne copleşeşte instantaneu. Ne gândim la frigul întâlnirilor de acasă, din societatea noastră, cu oameni care te privesc pizmuitori, apatici sau uneori chiar intransigenţi. O lume în care trăim, o lume în care ne comportăm şi noi la fel, fără iubire, fără bucuria întâlnirii cu cel ce ţi-a fost dat să-ţi fie aproape sau departe pe drumul l vieţii.
Părintele Ioanichie ne întinde din nou mâna şi plin de sfială ne spune:
-          Haideţi să vă fac rugăciunile de dezlegare. Şi să mai povestim şi noi câte puţin…
   Am relatat această întâmplare nu din dorinţa de a povesti un fapt divers sau senzaţional, ci pur şi simplu pentru  a oferi o soluţie simplă de a câştiga veşnicia: să zâmbim şi să ne bucurăm că existăm împreună.
   Poate e prea mult să ne gândim la veşnicie. Poate e destul de greu să ne aducem aminte de trecut. Sufletul nostru este numai clipa aceasta. Secunda mirabilă în care eu vă scriu iar voi citiţi. Cine sunt eu? Cine sunteţi voi? Nişte oameni simpli care am avut ocazia deosebită ca în anul Domnului 2011 să trăim, să scriem, să citim, să existăm în acest univers frumos, interesant şi complex. Faptul că eu scriu nu este o iluzie ci certitudine. La fel şi lectura voastră înseamnă un elogiu adus vieţii. Aţi fi putut acum să fiţi în mijlocul unei mulţimi, să priviţi spre pământ şi să trăiţi deprimări cotidiene. Dar pronia divină a vrut să fie aşa. V-a chemat la lectură şi la pace. La zâmbet, la meditaţie, aproape de mine şi de tot cerul care ne înconjoară. Să ne bucurăm!

Zâmbetul părintesc

De ce îţi tânguieşti privirea,
De ce-ţi smoleşti cu lacrimi dorul,
Tu nu înţelegi că azi iubirea,
E-n faţa ta, ca şi fiorul.

De ce te crezi un înger tainic,
De ce vrei stele şi himere,
Tu nu înţelegi că e amarnic,
Tot ce speranţa încă cere.

De ce te zbaţi ca într-o stâncă,
De ce-ţi zdrobeşti trupul şi osul,
Tu nu înţelegi că mai adâncă,
E bucuria şi frumosul.

De ce nu simţi secunda blândă,
De ce vrei totul pentru mâine,
Tu nu auzi cum îngeri cântă,
Şi într-un colţ uitat de pâine.

De ce te tânguieşti măi frate,
De ce te plângi soră iubită,
Sunt astăzi daruri însemnate,
În palma mea desăvârşită.

Deci, lasă tot ce te-nconjoară,
Poverile de amintire,
Şi fi aşa ca-ntâia oară, 
Un zâmbet simplu de privire.

Cenuşa iubirii

Să-ţi porţi armatele prin pace,
Să nu ai spadă şi nici flamuri,
Când Dumnezeu în tine tace,
Să fi un fel de pom cu ramuri.

Iar fruct să ai doar resemnarea,
Şi gustul lui să fie dulce,
Apoi să-ţi redeschizi mirarea,
Pe orişiunde calea duce.

Gândindu-te că eşti izvorul,
Ce se strecoară prin iluzii,
Pe o colină să-ţi duci dorul,
Şi cearcănele din confuzii.

Când oamenii îţi spun cuvinte,
Atunci să fi o biată floare,
Un fel de lacrimă ce simte,
Ce dăinuieşte şi ce moare.

Şi când o vitregie strâmbă,
Îţi va răni un colţ de suflet,
Să şti că totul se întâmplă,
Doar ca să ai mustrări de cuget.

Iar peste toate ca izbândă,
Să te smereşti cu bucurie,
Căci iată dragostea flămândă,
Îţi dă de astăzi veşnicie.