CE AR FI ZIS PĂRINTELE TEOFIL?
Lumea e mult mai frumoasă decât o vedem noi. Împrăştiaţi de propriile neputinţe am ajuns să proiectăm în lume propriul nostru întuneric şi să spunem ca şi poetul: Ce tristă e lumea! Ce rea, ce urâtă, ce veche! Şi totuşi dacă Părintele Teofil Părăianu ar fi avut o singură dată, un minut dreptul de a vedea lumea, oamenii, culorile, cerul, florile, păsările, nu ar fi spus decât atât: „Lumea a faină! Aşa cum este ea!”
Apoi s-ar fi uitat la noi, ne-ar fi măsurat din cap până-n tălpi şi ne-ar fi zis: „Măi copii, nici voi nu arătaţi aşa rău!” Şi apoi sfârşind gluma ne-ar fi îmbrăţişat cu toată căldura. Poate că ar mai fi adăugat doar atât: „Acum chiar că sunt bucuros! Văd ce a făcut Dumnezeu şi simt că voi vedea şi raiul!”
Dar noi? Noi cei care vedem totul. Şi ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie. Oare noi unde am ajuns? Având darul vederii din păcate nu mai vedem nimic. Unii trăiesc în depresii, în haos interior, par speriaţi la orice pas că trebuie să se întâmple ceva rău, că un duh apocaliptic va veni să ne curme viaţa şi să ne trimită direct în faţa Dreptului Judecător. O astfel de mentalitate, ieşită din contextul frumosului universal, ne trimite în iad, în iadul existenţei de aici şi ne alungă orice promisiune a raiului. O astfel de gândire curentează astăzi inimile atâtor creştini în uzina cea mare a vieţii şi provoacă adevărata orbire, pe cea sufletească. Totuşi viaţa şi lumea e frumoasă!
Duminica orbului
Grădină de lacrimi, condiţie blândă,
Un înger coboară pe clopot de dor,
Şi-o inimă caldă, de taine flămândă,
Trezeşte cuvântul în sfântul fior.
Spun: Pace! Spun: Viaţă, adun sentimente,
Covoare de gânduri, ştergare de mir,
Ce calde privelişti, ce limpezi momente,
Şi cerul se-agaţă de noi cu un fir.
Osana! Osana! E totul splendoare,
Şi moartea şi plânsul şi visul de ieri,
Căci astăzi e ziua frumoasă şi mare,
În care iubirea se-aşează în tăceri.
Lumina se-ntoarce în ochi şi promite
O nouă speranţă, un alt început,
Ce bună e lumea, ce gânduri smerite,
Şi noaptea de fire abia a trecut.
La casa strămoşilor
Miroase a iubire şi a moarte,
Pe o troiţă veche din Ardeal,
O casă veche pare ca o carte,
Şi-n ea se scrie timpul ireal.
Cum a ajuns să fie rana stinsă,
De-atâta amăgire de destin?
Cum însăşi viaţa pare azi învinsă,
În curţile ţăranului divin?
Erau acolo bunii mei de suflet,
Smeriţi, curaţi înveşmântaţi de in,
Oftau miloşi în simţul lor de cuget,
Şi se-ntrebau de ce nu mai venim?
Ne-au aşteptat albiţi de neputinţă,
Din şcolile la care am plecat,
Să ne întoarcem ca o stăruinţă,
Pe brazda de pământ înfiorat.
Dar noi am preferat deşertăciunea,
Lumea de bâlci, de vorbe fără soi,
Şi cimitirul le-a ascuns ruşinea,
Când au murit în friguri, fără noi.
Şi casa lor e ruptă de rugină,
Pereţii par muşcaţi de întrebări,
O delicvenţă crudă şi haină,
De parcă au venit prin sânge mări.
Abia se vede cumpăna fântânii,
Un lemn mâncat de molii şi de ploi
Şi-aşa se-ntâmplă când ne mor bătrânii,
Ne adăpăm din şanţuri şi noroi.
Înlăcrimat, oftez a neputinţă,
E prea târziu să mă întorc în rai,
Sunt pacient în propria-mi fiinţă,
Şi venetic într-un serafic sat.
Îngenunchez şi ard în cimitirul,
Ce mi-a rămas din tot ce am avut,
Lângă o cruce îmi şoptesc cusurul,
Că am uitat de unde m-am născut.
Şi ca un semn de milă şi iertare,
Mă uit spre Dumnezeu şi îi promit,
Să redevin eu însumi ca o mare,
De lacrimi şi de dor desăvârşit.
Floare de fereastră
Tu nu ai chip de ceară şi de lacrimi,
De aş putea te-aş transforma în zâmbet,
O floarea mea ce te-am hrănit cu datini,
Pe un pervaz de sânge şi de cuget.
Am să devin un avocat integru,
Am să propun o nouă lege dreaptă,
Ca florile să redevină sceptru,
În paradisul ce milos aşteaptă.
Ştiu, nu e rost să îţi stârnesc mirarea,
Mereu vei spune că tu eşti o rază,
Un fel de liliac ce vrea ardoarea,
De-a fi cuvânt într-o senină frază.
Mă uit la tine parcă eşti imperiul,
Ce l-am cuprins prin rugă şi putere
Dar mă înşel, de fapt tu eşti tot cerul,
Darul divin ce dragoste îşi cere.
Un cristalin de gânduri mă forţează,
Ca să te duc în munte între doruri,
Într-o cabana care însemnează,
Simbolul meu de jertfă şi onoruri.
Şi-acolo să te pun pe tâmpla ninsă,
Să simţi că viaţa ta e ca o mare,
Că şi aşa ai fost prin lacrimi stinsă,
Într-un ghiveci de vise şi candoare.
Dar, până-atunci, te las lângă fereastră,
Şi-o să te ud cu pace şi aghiazmă,
Şi ca o floare care arzi în glastră,
Am să-ţi aduc pereche omenească.
Şi-acum te rog ca să zâmbeşti din suflet,
Ca semn frumos ce zilnic mă supune,
În casa mea ce-a devenit un vuiet,
Şi o grădină blândă, fără nume.
