dreptul la bucurie

Între sfinţenie şi flori de liliac

Eliberaţi-vă de contingent şi deveniţi liberi de arbitrariul propriului spaţiu înconjurător. Ieşiţi din casă şi simţiţi sfinţenia ultimelor zile de primăvară. Dumnezeu vă cere o singură jertfă,un picur de lacrimă cu care să stropiţi pridvorul bisericii mai înainte de intra la Sfânta Liturghie. Să vă fie lacrima prescură din grâul mănos al inimii. În moara frământărilor voastre se nasc atâtea gânduri, atâtea iluzii, atâtea dureri, deci, nu aveţi decât un singur remediu spre a primi partea de lumină ce vi se cuvine, ieşiţi între flori şi fiţi veseli.

                                                X

În curând se va scutura şi floarea liliacului. O să ne ardă ochii de dor în luna iunie simţind că încă o primăvară a plecat spre eternitate. Să trăim clipa, aşa cum numai un cetăţean al raiului o poate face, adică entuziaşti şi plini de exuberanţă. Nu puteţi zâmbi? Aveţi prea multe griji şi necazuri? Vă spun vouă, lăsaţi-le cu forţă la o parte, nu merită nimic să vă confişte clipele de întâlnire cu cerul. Iată, priviţi, acum cerul s-a coborât pe pământ. Liliacul încă surâde. Răspundeţi deci binelui cu binele şi frumosului cu frumos!

Din inimă

Liturghiseşte astăzi bucuria

Pe ramura cu floare şi descânt

Şi în Ardeal a explodat trăirea,

Veniţi şi lăcrimaţi într-un cuvânt!

Iar din acest cuvântul, ca verb de viaţă,

Chemaţi un înger să vă fie semn,

Că cerul nu e datină ce-ngheaţă,

Ci însuşi edificiul cel solemn.

Şi pe acest podeţ de veşnicie,

Păşiţi uşor şi râdeţi cu fior,

Gândiţi-vă că mâine o să fie,

O altă zi de bine şi de dor.

Drept mulţumire, puneţi legământul,

Acela de a fi mereu voioşi,

Şi Dumnezeu vă va spori cuvântul,

Aşa cum e firesc cu cei frumoşi.

Iar cum speranţele absorb lumină,

Obligatoriu pentru cei cuminţi,

Cu inima miloasă şi senină,

Eu vă aşez cu lacrimi între sfinţi.

Surâs de primăvară

Surâde liliacul în fereastră,

O taină ne aprinde în fiori,

La noapte ca o pasăre măiastră,

Măicuţa se întoarce între flori.

Întindeţi un covor plin de petale

Pe iarba din livezile cu dor

Şi pacea să vă fie ca o cale,

Când Născătoarea vine în pridvor.

Acolo să aprindeţi o lumină,

Îngenunchiaţi uşor să o priviţi,

Pe cea mai albă lacrimă divină

Din care cu senin şi voi iubiţi.

Ca dar de suflet spuneţi-i cuvântul,

Cuvine-se Măicuţă să fim buni,

Aici unde durerea şi pământul

Se împletesc în vise şi furtuni.

Nu vă miraţi de veţi primi simţire,

O mângâiere pe al vostru gând,

Măicuţa când coboară din iubire

Devine ea şi lacrimi şi pământ.

Şi din acest surâs de primăvară,

Să înţelegeţi darul cel sublim,

Că liliacul este o vioară,

Care uneşte viaţa de divin.