Pleacă primăvara!
Primăvara fuge. Fluturii pomilor înfloriţi resimt durerea că aceste flori se vor scutura mai înainte de a simţi deplin bucuria. Aşa e însă mereu pe pământ. Iar florile pomilor minunaţi se scutură parcă fără a-şi simţi absolut, mereu chinuiţi doar de vina că moartea le este singurul rost. Şi totuşi, Dumnezeu e atât de bun şi de aproape flori, de fluturi şi de toate livezile de simţire!
Balada fluturelui către floare
Poate că e mult, poate că e bine,
Ca pe o silabă să mă laşi în drum,
Ştiu ţi-e greu cuvântul, ce din lacrimi vine,
Uită-mă mai bine, floare, ca un fum.
Nu am consistenţă, zbor doar în etape,
Asta nu înseamnă că nu pot mai mult,
Dar tu ştii mai bine tot ce nu încape,
Pe a mele aripi unde e tumult.
Plec, dar o să doară, viaţa nu e simplă,
În livezi florarul are rod bogat,
Tu vrei doar o lege să o pui pe tâmplă,
Şi canoane limpezi de suspin mirat.
Vei ajunge poate mare fără mine,
Cea mai albă floare, cu iluzii roz,
Parcă văd că cerul cu miresme line,
Îţi va da cunună sfântă de frumos.
Când vei fi în ceruri, te-aş ruga din suflet,
Ca o floare blândă să te rogi curat,
Dumnezeu să-mi ierte ce-am avut pe cuget,
Slăbiciunea firii ce te-a tulburat.
Şi din gând de floare, să-ţi aduci aminte,
Ultima privire când eu am zburat,
Şi de tot ce totuşi eu am îndurat.
Poate că de-acolo cerul va-nţelege,
Că există soare chiar şi în dureri,
Nu doar sila veche care să ne lege,
Şi să ne arate vina de-a fi efemeri.
Iar în raiul verde, floare de simţire,
Oricum vom ajunge, chiar şi din amar,
Căci există lacrimi, milă şi iubire,
Pentru cei ce simplu au crezut în dar.
