Învie mireasma pe floare de vis,
Se duc începuturi în crengi de pădure,
Aşa cum profeţii din lacrimi au zis:
Există iertare, există iubire!
Pornesc peste ape arhangheli cuminţi,
Oftează tot raiul albit de dorire,
Şi nu e secundă să nu poţi să simţi,
Atâta iertare, atâta iubire!
Tu suflet ce încă mai ai un abis,
Zâmbeşte, exultă, fi floare în fire,
Căci iată străluce precum s-a promis,
Din mine spre tine, iertare, iubire!
Ce frumos îmi stai în faţă,
Taci şi parcă eşti un chip,
Scaun ce te-aşezi la masă,
Şi nu poţi să te ridici.
Lângă tine stă şervetul,
Farfuria şi-un tacâm,
Iar în faţă plin şerbetul,
Poftă bună lemn bătrân.
Te ţinea pe trepţi bunica,
Văduvă de greu război,
Eu nu-nţelegeam nimica,
Şi-aş fi vrut scaune noi.
Abia în singurătate,
Te-am găsit mai plin de duh,
Decât cele resemnate,
Şi pierdute prin văzduh.
Iată este zi de paşte,
Hai să facem scump ospăţ,
Prânzul vieţii va renaşte,
Fără vuiet şi dezmăţ.
Tu mă vei privi din taină,
Eu voi închina un dor,
Şi-şi voi da chiar a mea haină,
Pe spătar ca şi un nor.
Iar apoi ca mărturie,
În tăcere însemnat,
Îţi voi spune cu iubire:
Da, Hristos a Înviat!
Morminte văruite
Mi-a rămas un zurgălău,
Din colindul iernii blânde,
Am să-l las uitat pe hău,
Poate vin haite flămânde.
Lupii vieţii muşcă crunt,
Din orice relicvă sfântă,
Şi apoi devin pământ,
Pe când moartea se întâmplă.
A te ţine de splendori,
Vai , sugestie bizară,
Un complex plin de orori,
Din explozia amară.
Mai bine să taci discret,
Fără zurgălăi şi probe,
Sărbătorile încet,
Să le aşezi în simple robe.
Şi într-un scrin cu chei de lut,
Să le-nchizi cum se cuvine,
Ca şi cum nu s-au născut,
Dar le-aştepţi cu gânduri line.
Poate aşa când nu vor fi,
Lumea le va vrea din suflet,
Şi abia atunci vom şti,
Ce e neschimbat în cuget.
