O vorbă cu cerul
Când ai să mă chemi din ape,
Pe uscat să fiu un munte,
Am să îţi trimit o floare,
Am să fac din lacrimi punte.
Şi-am să te ating cu palma,
Vârful meu o să se-nchine,
Şi tu vei trimite valma,
Un potop de gânduri line.
Şi din stana mea de piatră,
Sau din peşteri buzunare,
O să-ţi fac şi ţie vatră,
Să te odihneşti sub soare.
Ca să vezi că remuşcarea,
Ce devine sfânt fiinţă,
Mi-e mi-a rănit cărarea,
În virtute de căinţă.
Răspuns unui prieten
Aşa ţi-a fost menirea,
Sau dulcea dăruire,
Să îţi smereşti iubirea,
Într-un rucsac de fire.
Şi eu să urc spre îngeri,
Şi tu să zbori în mine,
Ca un surplus de plângeri,
Ca un oftat în vine.
Iar noaptea ce se lasă,
În lume ne uneşte,
Paradoxal pe masă,
O pâine se-ntregeşte.
Şi nu ne este teamă,
Ce am putea noi pierde,
O lume fără seamă,
Sau rana ce se vede.
Deci, îţi salut cuvântul,
Iubite prieten harnic,
Ce veşnic e pământul
Când Dumnezeu e darnic!
